Bătălia de la Vaslui: o victorie istorică a românilor împotriva marelui Imperiu Otoman

Bătălia de la Vaslui a rămas în istoria națională, dar și în cea europeană, drept un moment cu profund impact în politica secolului al XV-lea, încadrându-se în rândul clipelor de glorie ale poporului nostru. Și astăzi, după secole întregi, strategia românilor, în urma căreia aceștia au reușit să contrabalanseze un raport de forțe ce le era total dezavantajos, continua să fie admirată și chiar studiată în cadrul cursurilor unor academii militare de prestigiu din lume, precum cea de la West Point (SUA).

Contextul complex al acelor vremuri ar trebui, pentru a fi înțeles pe deplin, descries în cursul a pagini întregi, însă, pentru a rezuma informațiile pe cât posibil, ne vom referi la momentele premergătoare luptei și a principalilor factori care au declanșat-o. În anul 1473, Ștefan al Moldovei intervine în Țara Românească (Valahia), pentru a se asigura că pe tronul acesteia se va afla un domnitor fidel cauzei creștine și fidel coaliției anti-otomane, expansiunea turcilor fiind, la acea vreme, principalul pericol cu care statele est și central europene se confrunta. Astfel, Ștefan îl va înscăuna pe Laiota pe tronul țării vecine și surori.

Fidelitatea lui Laiotă va dura doar un an, acesta aliindu-se cu turcii în 1474, care, prin comandanții lor din Dobrogea și Bulgaria, au organizat o campanie de pedepsire a moldovenilor. Campania va fi un eșec pentru turci și pentru Laiotă, aceștia fiind învinși de Ștefan în luna octombrie a acelui an.

Șarja cavaleriei otomane (interpretare artistică)

Reacția otomană nu se lasă mult așteptată, astfel că, doar o lună mai târziu, Soliman Pașa, beilerbeiul Rumeliei (guvernator și comandant suprem al forțelor turcești din partea europeană a imperiului) ordonă o expediție militară de mari proporții împotriva lui Ștefan la care vor participa între 80.000 și 120.000 de soldați (în funcție de sursele avute în vedere), în mare parte ieniceri, trupe de elită ale Imperiului Otoman, dar tătari și bulgari. Armata moldoveană este iarăși în inferioritate numerică, cronicile avansând un număr de aproximativ 40.000 ostași și 20 de tunuri, din care circa 6.500 fiind soldați trimiși în ajutor de regele maghiar Matei Corvin și 2.000 de polonezi trimiși de Cazimir, conștient că, dacă Ștefan pierde, accesul turcilor către Ungaria va deveni mult mai facil.

Domnul Moldovei, realist și înțelegând de deplin gravitatea situației și pericolul cu mult mai mare reprezentat de forța otomană în comparație cu situația din conflictele anterioare cu maghiarii, procedează și la o amplă campanie diplomatică, menită să atragă aliați Moldovei dintre principii europeni. El solicită, în primul rând, la 29 noiembrie, sprijinul papei Sixt IV căruia îi cere să medieze alianțe ale țării sale cu lideri europeni, cu scopul de a stopa expansiunea otomană la Dunăre, angajându-se, la rândul său și în numele țării sale ”cu tot sufletul şi cu toată puterea… să luptăm pentru creştinătate cu toate forţele noastre’’.

Din păcate, solicitările sale la curțile Europei rămân fără ecou și fără răspuns, astfel că domnitorul, cu excepția ajutorului relativ minor trimis de Matei Corvin și Cazimir, este efectiv singur în calea uriașei armate turcești, descrisă de Nicolae Iorga astfel: ”în zările albe ale miezului iernii înaintau mulțimile negre, zecile de mii de dușmani, ieniceri, spahii și gloată, ca lupii flămânzi”. Cu toate acestea și în pofida sorților extrem de nefavorabili Moldovei, Ștefan obține, la 10 ianuarie 1475, o strălucită victorie împotriva turcilor la Podul Înalt (luptă rămasă în istorie și sub denumirea de bătălia de la Vaslui).

Dovedindu-și încă o dată capacitățile extraordinare de strateg, Ștefan folosește zona accidentată și valea îngustă a Bârladului de la Podul Înalt pentru a atrage aici oastea otomană și a face ca numărul dușmanilor să nu mai fie un factor determinant în soarta luptei. Turcii, mânați pur și simplu precum turmele de către oștenii lui Ștefan prin tactici de hărțuire, dau năvală în acest loc strâmt, mlăștinos, mărginit de păduri, care nu permitea desfășurarea eficientă a trupelor sau manevre tactice de anvergură, fiind înselați cu privire la localizarea taberei moldovenești și induși în eroare de buciumele și trâmbițele moldovenilor. De asemenea, utilizând o tactică veche de secole pe aceste meleaguri, domnitorul a poruncit ca așezările din jur să fie evacuate, proviziile ascunse, iar populația să se retragă spre alte zone, ferite de pârjolul turcesc.

Ceața și zăpada în plin proces de topire fac din locul deja mlăștinos o adevărată mocirlă, adâncită tot mai mult de mulțimile de ostași otomani care pășeau prin ea, lucru care a încetinit semnificativ rimtul de deplasare a trupelor. Ștefan a poziționat doar câteva mii de soldați de-a latul văii, pentru a bloca înaintarea turcilor, iar grosul oștirii l-a ascuns în pădurile din jurul mlaștinii. Turcii s-au repezit să atace trupele moldovenești din vale, dar iureșul a fost stopat de acestea. Printr-o stratagemă înselătoare, trâmbițașii moldoveni au început să dea semnale din lateralul otomanilor, fapt care i-a făcut pe aceștia să creadă că acolo se ascund majoritatea oștenilor lui Ștefan, turcii dând năvală către direcția trâmbițelor. În realitate, grosul armatei moldovenești a pornit la atac din direcția opusă, așadar apărând brusc în spatele turcilor și masacrând mii dintre ei.

Turcii rămași în viață s-au retras în dezordine, ignorând cu desăvârșire ordinele comandantului lor, Suleiman, care îi îndemna să continue lupta și au fost hărțuiți de moldoveni până la Dunăre, în cursul urmării pierzându-și viața alte mii dintre ei. Cronicarul Ian Dlugosz, contemporan cu momentul luptei, relatează că „foarte puțini turci și-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar și aceia care au fugit și au ajuns la Dunăre au fost uciși acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuți, sau au fost înecați de valuri. Aproape toți prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost trași în țeapă. Cadavrele celor uciși le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi și sînt mărturie veșnică a unei victorii atât de însemnate. Toată oastea lui – Ștefan cel Mare – s-a îmbogățit foarte tare din prada luată de la turci, aur, argint, purpură, cai și alte obiecte prețioase”. De altfel, ca recunoaștere a valorii lui Ștefan, același cronicar polonez apreciază că domnitorului Moldovei ar trebui să i se dea comanda tuturor oștilor Europei care ar pleca la luptă contra turcilor, pentru că, în timp ce toți ceilalți principi europeni își petrec timpul trândăvind ori în lupte mărunte între ei, domnitorul moldovean este singurul care a fost capabil să obțină o victorie de asemenea anvergură împotriva celei mai mari puteri militare a acelui secol.

Totodată, în documentele vremii, precum scrisoarea lui Leonardo da Cretona către curtea maghiară, se notează faptul că oastea lui Ștefan a fost formată în cea mai mare parte din țărani, care, cu acest prilej, s-au dovedit adversari redutabili în lupta împotriva uneia dintre cele mai bine antrenate și bine organizate armate ale spațiului medieval al Asiei și Europei

Un altă sursă care vorbește despre amploarea dezastrului otoman este chiar cronicarul turc Sa se-Din, care susțină că armata sultanului a fost aproape complet exterminată, moldovenii capturând peste 100 de steaguri de luptă turcești, 4 comandanți de rang înalt, dar și toate piesele de artilerie ale otomanilor. Despre pierderile turcilor vorbește și cronicarul Jan Stricovschi, care estimeaza pierderile turcilor la aproximativ 100.000 de morți, o cifră uriașă, care face ca înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la Vaslui să fie una dintre cele mai grave din întreaga sa istorie sau poate chiar cea mai gravă, lucru afirmat chiar de o serie de autori și cronicari venețieni și otomani, precum sursa amintită mai sus.

Turci predându-se lui Ștefan (interpretare artistică)

În același timp, Matei Corvin, invidios pe explozia de popularitate și simpatie care îl înconjura acum pe domnul Moldovei, le scrie papei și împăratului german ”trăgînd pe seama sa toată măreţia acestui triumf…cu gîndul să câştige pentru sine meritele altora’’, după cum relatează cronicarul Dlugosz. În alte documente, regele maghiar afirmă că victoria îi aparține, pentru Ștefan este ”un căpitan al nostru” și ajunge până acolo încât, invocând faptul că domnul Moldovei este vasalul său, cere mari sume de bani puterilor Europei și papei pentru a…continua lupta împotriva turcilor. Papa chiar trimite bani regelui Ungariei în acest sens, însă Ștefan intervine și îi pune în vedere liderului de la Vatican că el nu este supusul și nici vasalul regelui Ungaria, așadar acțiunea lui Matei Corvin este una necinstită.

Ștefan, după luptă și victoria repurtată, trimite scrisori papei și monarhilor europeni, descriindu-și victoria astfel: ’’ „Către coroana ungurească și către toate țările, în care va ajunge această scrisoare, sănătate. Noi, Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora le scriu, și vă doresc tot binele, și vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme și este încă pierzătorul întregii creștinătăți și, în fiece zi se gândește cum ar putea să supună și să nimicească toată creștinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc (adică sultanul Mahomed) a trimis în țara noastră și împotriva noastră o mare oștire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Pașa. Auzind și văzând noi acestea, am luat sabia în mână, am mers împotriva dușmanilor creștinătății, i-am biruit și i-am călcat în picioare și pe toți i-am trecut sub ascuțișul sabiei noastre.”.

Ca reacție, papa l-a proclamat pe Ştefan ’’Atlet al lui Hristos’’, omagiind, astfel, rolul jucat de acesta și moldovenii săi în apărarea întregii creștinătăți de amenințarea otomană. Ștefan este conștient, însă, ca resursele militare și materiale ale Imperiului Otoman sunt uriașe în comparație cu capacitățile defensive ale Moldovei și că, pe termen lung, aceasta din urmă nu poate face față singură puterii sultanilor. Ca atare, el trimite solie regelui polonez, împreună cu daruri reprezentate de o parte din trofeele capturate, care îi solicită acestuia ca, pe viitor, ajutorul militar polonez să fie unul consistent, în caz contrar Moldova fiind în pericol și, ca urmare a acestei eventualități, să fie în pericol și Polonia.

Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei (reprezentare artistică)

Despre menținerea pericolul otoman chiar și după usturătoare înfrîngere suferită de turci la Vaslui, Ștefan avertizează și alți lideri europeni, într-o serie de noi scrisori trimise către aceștia, în care îi informează că: ”auzind despre aceasta, păgânul împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune și să vie, în luna lui mai, cu capul său și cu toată puterea sa împotriva noastră și să supună țara noastră, care e poarta creștinătății. Dar dacă această poartă, care e țara noastră, va fi pierdută, atunci toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteți pe căpitanii voștri într-ajutor împotriva dușmanilor creștinătății, până mai este vreme, fiindcă Turcul are acum mulți potrivnici, din toate părțile, care stau împotriva lui cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credința noastră și cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare și ne vom lupta până la moarte pentru legea creștinească, noi cu capul nostru. Așa trebuie să faceți și voi, pe mare și pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu…noi i-am tăiat mâna cea dreaptă.”

După cum se poate observa în citatul redat mai sus, deși Ștefan a fost lăsat aproape singur la Vaslui, tot el este acela care își ia primul, în numele țării sale, angajamentul de a continua lupta, cu orice preț și până la capăt, un element care atestă, încă o dată, determinarea domnitorului moldovean, dar și luciditatea și puterea de înțelegere a situației politice și militare a vremurilor sale.

Din păcate, la fel ca și înainte de lupta de la Vaslui, principii europeni s-au rezumat la a îl felicita pe domnul Moldovei, fără vreun ajutor concret trimis acestuia pentru a continua luptele cu turcii. Singurii care vor fi dispuși să îi vină în sprijin vor fi nobilii lituanieni (în acele vremuri Lituania se afla în uniune statală cu Polonia), însă le va fi interzis acest lucru de către regele polonez. Decizia lui Cazimir de a nu îl mai ajuta ulterior pe Ștefan nici măcar cu un mic corp de oaste se pare că a fost luată ca urmare a amenințărilor pe care i le-a transmis Mengli Ghirai, hanul tătarilor, care i-a pus în vedere suveranului polon că, dacă îi va ajuta pe moldoveni contra turcilor, atunci tătarii vor ataca Polonia.