Mănăstirea Bârsana, moştenire peste veacuri de la voievodul Drag

Localitatea Bârsana este o aşezare străveche, situată pe malul drept al râului Iza, la o depărtare de 20 kilometri spre sud-est de municipiul Sighetul Marmaţiei. Dacă săpăturile arheologice au scos la iveală relicve care arată că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană, în izvoarele scrise, localitatea Bârsana este atestată începând cu 1326 când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care sunt întărite drepturile de posesiune asupra moşiei Bârsana, pentru cneazul Stanislau Bârsan, care avea această moşie cu drept de moştenire. Mai târziu, aşa cum reiese din diplomele emise de regele Sigismund de Luxemburg la 30 aprilie şi respectiv 21 iulie 1390, proprietarii moşiei Bârsana erau voievozii Balcu şi fratele său, Drag.

La Bârsana au existat doua vetre monahale, la aproximativ opt – nouă kilometri depărtare una de alta: una în partea sud-estică a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta în partea sud-vestică a hotarului, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, care astăzi se numeşte Valea Hotarului, iar în documentele secolului al XIV – lea e amintită cu numele Valea Mănăstirii. Mănăstirea de pe dealul Humâna este atestată documentar de o diplomă din 21 iulie 1390. Până în prezent nu se cunosc alte documente care să ateste existenţa acestei mănăstiri. După tradiţie, Mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, când, prin acţiunile uniaţiei, au fost distruse mai multe mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.

Mănăstirea de pe Valea Slatinei

Este greu de stabilit data la care a luat fiinţă această sihăstrie, totuşi tradiţia spune că mănăstirea din Valea Slatinei a fost „mai veche, mai mare şi mai importantă decât cea din Humâna”. Viaţa monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei poate că a avut loc în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea.

Manastirea era foarte izolată, se afla adâncită într-o pădure de foioase de pe un deal situat la mare depărtare de localitate. Accesul era îngreunat şi din cauza râului Iza, peste care nu exista o punte de trecere în apropiere. De aceea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost mutată din Valea Slatinei într-un loc din dreapta Izei, numit pe atunci Podurile Strâmtorii, iar după mutarea mănăstirii în acest loc, platoul a primit numele Podurile Mănăstirii.

După tradiţie, mutarea a fost facută de către un voievod, iar acesta nu putea fi altul decât Balcu, care a condusŢaraMaramureşului timp de treizeci de ani, fiind ultimul mare voievod al Maramureşului. În sprijinul acestei ipoteze pledează şi faptul că voievozii Balcu şi Drag erau buni creştini ortodocşi şi ctitori de aşezăminte sfinte.

Voievozii, cărora li s-au alăturat şi boierii din sat, au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, fâneţe, păduri şi alte bunuri, fiind, în acest fel, ctitorii mănăstirii, iar Mănăstirea Bârsana poate fi numită, pe drept cuvânt, mănăstire voievodală. Treptat, averile mănăstirii s-au mărit, dar a sporit şi prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească. Aici se pregăteau preoţi, cantori, zugravi. Cu toate interdicţiile impuse de regimurile străine, Mănăstirea Bârsana ţinea legături cu marile centre ortodoxe din Ţara Românească şiMoldova, de unde se procurau cărţi de slujbă şi învăţătură, nu numai pentru trebuinţele mănăstirii, ci şi pentru parohiile învecinate.

La 12 iulie 179, mănăstirea a fost desfiinţată, calugarii au fost alungaţi şi s-au refugiat în Moldova, la Mănăstirea Neamţ. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile şi clădirile anexe distruse, averea confiscată. O parte a averii a trecut în proprietatea statului şi predată mănăstirii greco-catolice de la Cernoc (Munkaci) iar, alta, inclusiv locul unde a fost mănăstirea, a devenit proprietate a bisericii parohiale din Bârsana.

După desfiinţarea mănăstirii, pe vatra ei n-au dăinuit decât biserica şi stareţia. Pentru a feri biserica de profanare şi distrugere, credincioşii din Bârsana au mutat-o, în 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea şi azi. O dată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat şi stăreţia. În aceasta casă a funcţionat şcoala confesională românească în timpul renumitului dascăl Fabian.

Un nou început

Locul pe care a fost mănăstirea era bine gospodărit în timpul când se afla în posesiunea parohiei din Bârsana. Pe el se afla o livadă cu pomi fructiferi, fâneţe şi arături. După al doilea război mondial, locul a fost confiscat de la parohie, partea de lângă drum a fost dată la mai multe familii, care şi-au construit acolo locuinţe şi astfel s-a constituit pe acel teren un adevărat cătun de case noi. Partea terenului mănăstirii, care este situată mai sus, pe terasă, a rămas în continuare liberă, locul a fost pastrat de Dumnezeu pentru ca pe el sa se intemeieze o noua manastire.

Amintirea vechii mănăstiri n-a dispărut din memoria credincioşilor, dar nici dorinţa de a avea alta în loc. Timpurile şi evenimentele au fost împotriva acestei aspiraţii. Înainte de Marea Unire din 1918, Maramureşul, ca şi întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, ostil bisericilor si manastirilor ortodoxe româneşti.

Între cele doua razboaie mondiale multe parohii au revenit la Ortodoxie şi, în 1937, s-a reînfiinţat Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului. Atunci, s-a pus problema readucerii bisericii si stăreţiei pe locul de odinioară şi reânfiinţarea mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena care a destrămat şi aceste vise. După al doilea război mondial, a urmat regimul comunist ateu, care se opunea înfiinţării de noi mănăstiri. Astfel, dorinţa aceasta s-a tot amânat, dar niciodata nu s-a stins.

Reînfiinţarea mănăstirii, o năzuinţă mai veche a credincioşilor, nu s-a putut concretiza decât după 1989, când bârsăneştii, împreună cu Parintele paroh Gheorghe Urda, au luat hotărârea să ridice o nouă mănăstire pe locul unde a fost cea veche şi, în 1991, au început să adune materialul lemnos pentru biserica mănăstirii.