Mihai Viteazul între unirea românilor și refacerea Imperiului Bizantin

Mihai Viteazul este cea mai luminoasă personalitate a istoriei românești din perioada de trecere de la Evul Mediu, la Epoca Modernă, sau din epoca ”premodernității”. Dacă este să aruncăm o privire peste harta Europei, este de ajuns să arătăm că la Madrid domnea Filip al II-lea, celebrul fiul al împăratulului Carol Quintul, la Londra, Anglia era condusă de fiica regelui Henric al VIII-lea, regina Elisabeta I, la Paris, domnea regele Henric al IV-lea,  în Rusia, se încheiase domnia țarului Ivan al IV-lea cel Groaznic, urmat de Feodor I și de Boris Godunov,  la Praga, în fruntea Imperiului Habsburgic se afla împăratul Rudolf al II-lea, în Polonia domnea regele Sigismund al III-lea Vasa, urmat de Vladislav al IV-lea Vasa, la Constantinopol (Istanbul), domnea sultanul Murad al III-lea, urmat de sultanul Mehmed al III-lea.

            Așadar, statele mari ale Europei, unele dintre ele, aflate în vecinătatea geopolitică a Țărilor Române sau având interese deosebite în spațiul acesta atât de frământat, erau conduse de cei mai cunoscuți suverani din istorie.

            Mihai Viteazul nu a apărut ”de nicăieri”, nici el, nici marile sale fapte. Nu a fost nici pe departe ”condotierul aventurier”  pe care l-au considerat unii istorici fără talent sau viziune. Evident, nici nu putem să cădem în extrema cealaltă a faptului că a creat în spațiul românesc ceea ce au reușit mai târziu, din punct de vedere politic, domnitorul Alexandru Ioan Cuza sau regele Carol I.

Mihai Viteazul a preluat un vechi testament al Basarabilor și Mușatinilor, acela că Ardealul este al românilor. Este simplu de demonstrat acest lucru. Mircea cel Bătrân avusese Amlașul și Făgărașul, Ștefan cel Mare avusese Ciceul și Cetatea de Baltă, Radu de la Afumați și Radu Paisie avuseseră Vințul de jos și Vurpărul. Fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș, adevăratul său urmaș ca domn și ca viziune reușise să câștige, ”cu sabia”. Ardealul, pe care nu era dispus, cum singru spunea într-o replică celebră ”nici lui Ferdinand (de Habsburg, fratele lui Carol Quintul n.a.) nici altuia”.

            Așadar, la finele secolului al XVI-lea, steaua lui Mihai Viteazul începe să urce. Născut de mama sa Teodora Cantacuzino, la Târgul de Floci din Ialomița, un târg aflat la răspântii de căi comerciale, Mihai Viteazul are o origine destul de necunoscută.

Mihai Viteazul s-a născut în ianuarie 1558 ( după moartea lui Pătrașcu cel Bun, domnul Țării Românești – decembrie 1557, atribuindu-se calitatea de fiu al lui Pătrașcu cel Bun). Mama sa era soră cu Iane Cantacuzino, Ban al Craiovei care l-a crescut și l-a format pe Mihai Viteazul în spiritul apartenenței bizantine ca mod de gândire dar și în spiritul apartenenței la categoria celor care avâdn origine domnească, puteau cere tronul Țării Românești.

            Chiar s-a presupus că  boierul Iane Cantacuzino, un maestru al negustoriei,  la curent cu toate combinațiile politice de la Constantinopol, aflat în legătură cu celebrul Mihail Cantacuzino, supranumit de turci ”Fiul Satanei”-”Șeitanoglu” (era fratele acestuia), fiindcă dirija politica externă a Imperiului Otoman, ar fi fost tatăl biologic al lui Mihai, dar a fost luat de Teodora, mama sa, care a susținut că l-a conceput cu Pătrașcu cel Bun.

Domnitorul Țării Românești era spre sfârșitul vieții, bolnav de gută, iar durerile îngrozitoare îl făceau să bea până adormea. Pătrașcu cel Bun ar fi cunoscut-o pe Teodora, care ținea hanul din Târgul de Floci și așa, practic s-a ajuns la crearea originii domnești a viitorului Mihai Viteazul. Așadar, după mamă, Mihai Viteazul avea origini nobile, bizantine, iar după tată, dacă admitem că ar fi fost fiul lui Pătrașcu cel Bun, era un Basarab.

            Faptul că s-a încercat uciderea lui  de către Alexandru al III-lea cel Rău, a arătat că Mihai Viteazul, pe atunci, Ban al Craiovei,  era socotit incomod ca viitor pretendent la tron.

Mihai Viteazul a fost frate vitreg cu Petru Cercel (fiul lui Pătrașcu cel Bun) și el domn al Țării Românești (1583-1585), vestit pentru că a uimit întreaga Europă cu erudiția sa, stăpânind numai puțin de 12 limbi străine, dar care a avut un destin tragic.

Mihai Viteazul a fost inițiat în tainele negustoriei și politicii de către unchiul său, Iane. Acesta i-a facilitat și ascensiunea politică, de la ”Ban de Mehedinți”, stolnic la curtea lui Mihnea Turcitul, apoi Ban al Craiovei, la 1593. Mihai Viteazul a fost unul dintre cei mai bogați boieri ai timpului, reușind, ca, prin cumpărare și prin căsătoria cu Doamna Stanca, să aibă un domeniu propriu de peste 54 sate și alte părți de sate. Averea sa a fost baza de pornire în acțiunea de a lua tronul Țării Românești, în 1593, împrumutând bani cu camătă, după obiceiul vremii, de la creditorii levantini de la Constantinopol.

Moartea unchiului său, în 1592, cu un an înainte de preluarea domniei, l-a lăsat pe Mihai fără ajutor, dar cu destulă experiență, dar mai ales cu un sistem de relații bine pus la punct. Mihai Viteazul va intra în Liga Sfântă și va încerca să dea semnalul luptei antiotomane, având un dublu plan, acela de a elibera Țara Românească și, dacă era posibil, să atragă Transilvania și Moldova în lupta antiotomană, pentru a coopera apoi cu toți creștinii din Balcani, pentru a elibera chiar Constantinopolul.

Pericolul otoman în Europa era foarte mare, la 1526, Ungaria a fost îngenunchetaă la Mohacs, în 1529, se încercase asediul Vienei, iar în 1541, Buda și Ungaria deveniseră vilayet otoman, sub sultanul Suleiman Magnificul, cel care pusese astfel  Țara Românească, Moldova și Transilvania (Transilvania pentru prima oară) sub suzeranitate otomană, redefinind statutul acestora.

Mihai Viteazul știa de ambițiile Imperiului Habsburgic de a ajunge în Transilvania, de ambițiile Regatului Poloniei de a lua Moldova, dar și de ambițiile Imperiului Otoman în privința Țării Românești.

În 1594, Mihai Viteazul a început marea sa epopee, chemând cămătarii levantini la București și ucigându-i fără milă. A continuat apoi,  pustiind cetățile otomane de pe malul stâng (Turnu, Giurgiu) și de pe malul drept al Dunării (inclusiv în Dobrogea), ajungând până la Plevna și în apropiere de Sofia. Mitrolopolitul Dionisie Rally îl vedea ca pe un apostol al creștinilor sud-dunăreni, iar legendarul erou balcanic Baba Novac i se alătură cu oamenii săi căliți în luptele grele cu otomanii. Spre Mihai Viteazul se îndreptau și secuii din Transilvania, nemulțumiți că familia de principi Bathory le luaseră privilegiile.

Imperiul Otoman urma să riposteze, iar Mihai Viteazul a încheiat un tratat cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory, în care a acceptat să îi devină vasal. Chiar dacă tratatul a fost mult mai umilitor decât își imaginase (boierii și-au negociat privilegii pentru ei, depășind mandatul încredințat de Mihai Viteazul), Mihai a beneficiat de sprijinul lui Sigimsund Bathory, în 1595, când după ce i-a oprit pe turci la Călugăreni, Mihai a trebuit să se retragă din București și Târgoviște, pustiite de Sinan Pașa, învins parțial la Călugăreni în luna august 1595. În octombrie 1595, Mihai revine cu ajutor transilvan și îi aruncă pe turci peste Dunăre, la Giurgiu, bătălia din 1595 intrând în istorie ca Bătălia de la Călugăreni-Giurgiu.

Mihai Viteazul a beneficiat și de ajutorul lui Ștefan Răzvan în Moldova, dar acesta și-a pierdut domnia, fiind înlocuit de Ieremia Movilă, sprijinit de polonezi, Polonia ținând atunci să păstreze pacea cu turcii.

Sigismund Bathory nu avea nici viziunea și nici vitejia lui Mihai Viteazul, iar ambaasadorii Papei erau cumva îngrijorați de ascensiunea ”valahului”. Totuși, Rudolf al II-lea și-ar fi dorit să îl aibă cumva aproape pe Mihai Viteazul, fiindcă își imagina că va avea nevoie de el, să se apropie de Transilvania, dat fiind faptul că Sigismund Bathory îl avea pe vărul lui, Andrei, cardinal la curtea Poloniei, Andrei Bathory fiind adept al păcii cu turcii.

În 1596, la Keresztes, voind să arate că e cel puțin la fel de tare ca Mihai, Sigismund Bathory încasează o înfrângere umilitoare de la turci, fapt ce îl determină să îi cedeze mai târziu tronul Transilvaniei lui Andrei Bathory.

Așadar, Mihai Viteazul și Țara Românească se aflau într-o situație dificilă.  Moldova și Transilvania erau controlate politic de conducători adepți ai păcii cu turcii,  în acest context, Mihai Viteazul însuși trebuind să ia  în calcul, cel puțin temporar, o pace cu Imperiul Otoman. Mihai Viteazul a reușit încheierea păcii favorabile în 1597 cu Imperiul Otoman,  primind astfel  din nou steagul domniei în Țara Românească. Pe plan intern Mihai Viteazul, acceptând pretențiile boierilor,  i-a legat pe șerbi de glie, pentru ca  boierii să îi asigure soldații de care avea nevoie în campaniile militare de mai târziu.

În 1598, Mihai Viteazul încheie un tratat secret cu Rudolf al II-lea, împăratul habsburgic, reușind astfel să fie domn cu acordul a două dintre cele trei forțe ostile. Polonia, controlându-l pe domnitorul Moldovei, dorea să-și plaseze un supus fidel și în Țara Românească, iar acesta ar fi fost Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă din Moldova.

Eșafodajul politic al lui Mihai Viteazul se fisurează în momentul în care Sigismund Bathory se retrage în favoarea lui Andrei Bathory. Cu acordul lui Rudolf, Mihai Viteazul intră în Ardeal și triumfă în octombrie 1599 la Șelimbăr, intrând la 1 noiembrie 1599, triumfal la Alba Iulia.  Lui Mihai Viteazul, i-a fost alături un nobil transilvan cu origini românești, cancelarul Ștefan Iosika, cel care și-a dorit ca Ardealul și Țara Românească să fie un singur stat. Mihai Viteazul a încercat să impună o serie de măsuri favorabile economic, social și religios românilor transilvăneni, dar a fost conciliant cu ”stările privilegiate” ale Transilvaniei, maghiarii, sașii și secuii. Vom vedea că nobilimea maghiară va aștepta momentul potrivit pentru a se răzvrăti.

Rudolf al II-lea, îl trimite totuși în Transilvania pe generalul Gyorgy (Giorgio) Basta un italian, intrat în slujba Imperiului Habsburgic pe filieră maghiară, pentru ”a sta pe aproape”, fiindcă împăratul nu agrea capacitățile lui Mihai Viteazul, știind că îi va fi greu să-l controleze, fiindcă Mihai îi ceruse în 1598 garantarea domniei ereditare în Țara Românească și Transilvania, pe care Rudolf nu o vedea cu ochi buni.

Mihai a decis în primăvara lui 1600 să scoată și Polonia de sub influența poloneză și îi va alunga pe Movilești la Hotin.

Așadar, cu domnia recunoscută înȚara Românească, având stăpânire în Transilvania și Moldova, Mihai devine exponentul numărul I, de la Carpați și Dunăre, până în Balcani, respectat de turci și temut de habsburgi și de polonezi. Nici Statul Papal nu vedea cu ochi buni avansul ortodox la Alba Iulia, de aceea, Rudolf al II-lea a început în secret să îl momească pe Gyorgy Basta cu ideea că ar putea conduce Transilvania ca guvernator, deși Basta voia să fie principe.

Totuși, Basta acceptă târgul și, la Mirăslău pe 18 septembrie 1600, Mihai este învins de Sigismund Bathory, ajutat de polonezi și de trădarea lui Basta.  Anterior bătăliei, la Cluj, revolta nobilimii maghiare a dus la uciderea lui Baba Novac, ars de viu, pe rug.

Până în decembrie 1600,  după lupte grele la Bucov, Năieni, Ceptura, Mihai Viteazul pierde Moldova și Țara Românească, fiind nevoit să plece cu o parte din credincioșii săi boieri la Viena și Praga unde ajunge după multe peripeții în februarie 1601.

Rudolf al II-lea nu se putea baza nici pe Sigismund Bathory și nici pe generalul Basta, fiindcă îi știa pe amândoi ce puteau și ce voiau, dar nici pe Mihai nu-l putea ajuta să redevină puternic. Profitând de instabilitatea lui Bathory care a închinat Transilvania turcilor, de neînțelegerile dintre Basta și Bathory, Rudolf al II-lea își pune în aplicare planul mârșav de a obține Transilvania și de a scăpa de Mihai Viteazul. Mediază o împăcare a lui Mihai cu Basta, cei doi îl alungă pe Sigismund Bathory la Gorăslău, în 3 august 1601, beneficiind și de serviciile unor mercenari valoni (partea francofonă a Belgiei), conduși de Jacques de Beauri. Victoria de la Gorăslău a dus la alungarea lui Simion Movilă și la proclamarea de către frații Buzești a lui Mihai ca domnitor în Țara Românească, deși el era încă în Transilvania în tabăra militară. Mihai putea așadar să treacă munții și ca domn al Țării Românești, să se gândească din nou la readucerea  Moldovei de partea sa, exact ca în 1600.

La 6 zile după victorie, la ordinul lui Basta, Mihai este asasinat de valonii lui Jacques de Beauri, în data de 9 august 1601 pe Câmpia Turzii.

Așa se punea capăt primei mari epopei unificatoare din istoria românilor, de la Burebista încoace. Sfârșitul lui Mihai este sfârșitul unui vizionar, care a înmulțit moștenirea politică primită. De atunci, ideea unirii va fi promovată de cărturarii iliminiști și asumată de către pașoptiști.

Așadar, Mihai Viteazul a fost atât omul epocii sale, contemporan cu ”greii politicii europene” a momentului, cât și un vizionar. El a înțeles că numai unind spațiul românesc putea să dovedească faptul că avea capacitatea de a cuceri Constantinopolul și a lichida Imperiul Otoman, reușinnd să pună în aplicare planul bizantin, la care visase unchiul său.

Într-o scrisoare adresată împăratului Rudolf după succesele din 1594-1596, Mihai solicitase explicit ajutorul lui Rudolf în bani și trupe fiindcă numai așa putea merge să-i atace pe otomani la Constantinopol. Numai că nici statele italiene nici francezii, nici spaniolii nici britanicii care doreau să aibă comerț cu Imperiul Otoman nu-i doreau sfârșitul, iar ideea de cruciadă promovată de Papalitate nu avea substanța politică necesară pentru a putea fi pusă în aplicare printr-o solidaritate a marilor puteri europene.

Papalitatea știa că dacă dispărea Imperiul Otoman, Rusia ortodoxă putea să ocupe spațiul rămas liber, iar în secolul al XVIII-lea, împărăteasa Maria Theresia a Austriei avea să afirme explicit, după 1740, că ”își dorea ca urmașii săi să-i vadă pe turci în Europa”.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, Polonia avea să dispară de pe harta Europei, împărțită de austrieci, prusieni și ruși. Polonia avea să mai devină stat abia în 1918, când România, devenea România Mare.

 Până la 1812, Banatul, Transilvania, Bucovina și Basarabia aveau să intre sub dominații străine austriacă, respectiv rusească. Oltenia ”Banului Mihai” nu a putut rămâne sub austrieci decât între 1718 și 1739, fiindcă moștenirea marelui domnitor Mihai Viteazul rămăsese vie.

Istoricul Nicolae Bălcescu, revoluționar pașoptist,  va scrie, până în ultima clipă a vieții sale (va muri în 1852) prima monografie istorică românească dedicată unei personalități, ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, rămasă din păcate nefinalizată (nu au fost descrise bătălia de la Gorăslău și sfârșitul lui Mihai Viteazul), dar care l-a impus definitiv pe Mihai Viteazul ca model politic în lupta românilor pentru unitate națională.