Nicolae Grigorescu – argumente în favoarea unui destin romantic

Este oarecum dificil de stabilit primul contact al lui Grigorescu cu arta occidentală. Dacă ar fi să îi credem pe Alexandru Vlahuță[1], unul dintre primii săi biografi și care, ulterior, i-a devenit cuscru,, fiica sa, Anișoara, căsătorindu-se cu băiatul pictorului, Gheorghe, deci omul care a avut contact direct și mai mult decât prietenesc cu artistul, ori pe Barbu Brezianu[2], spre exemplu, pentru a nu enumera decât două personaje, un scriitor și un critic și istoric de artă, din cele câteva zeci care s-au preocupat de viața și opera pictorului, putem presupune că, în ciuda situației socio-politice a Țării Românești, n-ar fi fost imposibil ca în satul Pitaru[3], aflat nu departe de reședința brâncovenească de la Potlogi, conacul familiei Lenș[4], unde era angajat și tatăl viitorului artist, să adăpostească o colecție câtuși de puțin eterogenă, de mobilier francez, tapiserii sau reproduceri după maeștrii renascentiști italieni și germani. Și, zărindu-le, atunci când își însoțea tatăl la reședința boierului, Nicu[5] ar fi rămas impresionat.

            Însă, după moartea părintelui său, în 1843, restul familiei se mută în București, un oraș pestriț, în mahalaua cărămidarilor, la o mătușă.

            Începând de acum, destinul lui Grigorescu prinde aproape o alură romantică: da, fratele său, Ghiță, lucra deja, ca ucenic, în atelierul miniaturistului și zugravului de biserici ceh Anton Chladek, dar numai după ce acesta din urmă își va-nchiria o livadă de duzi în vecinătatea grigoreștilor, Nicu, ce-mplinise zece ani, începe să lucreze și el în atelierul acestuia. Suntem în 1848.

Cu siguranță Chladek adunase, din perioada studenției, de la Budapesta, Viena și Milano, o întreagă colecție de gravuri și reproduceri în culori ce înfățișau operele marilor pictori europeni, de unde, de ce nu, se mai și inspira atunci când era cazul. Iar în scurtele sale memorii, adunate de alții, Grigorescu își amintește admirația pe care o resimțea privind-o[6].

Și, iar nu este de necrezut, ca atunci când Grigorescu ajunge la Băicoi, întâlnind-o pe Cleopatra Trubetzkoi, să afle câte ceva despre pictură, chiar dacă nu avea cu mult peste 14 ani, dacă-ar fi să ne gândim că aristocrata, după moartea soțului ei, a întreținut, la Paris, un salon literar frecventat de romantici[7].

Oricum, după ce-a pictat Căldărușanii, în mintea tânărului încolțește clar idea de a pleca în străinătate și, în 1856, la 18 ani, inspirat de versurile poetului Dimitrie Bolintineanu, pictează ”Mihai scăpând stindardul”, pe care și-l expune în vitrina unui magazin de pe podul Mogoșoaiei, consemnându-se, astfel, prima sa ”expoziție”[8]. Lucrarea va fi observată întâmplător de Mitică Ghica, cel ce va ajunge, nu cu mult mai târziu, deputat, prefect de Bacău dar… și primul român plecat într-un… safari, în 1895, în ”țara somalilor (unde) au împușcat mai mulți lei”[9], care i-l laudă domnitorului Știrbey-Vodă.

Chiar dacă pictorul a depus o petiție prin care cerea o bursă, dar cu intenția mărturisită lui Mitică Ghica, de a pleca în Italia, nu primește decât o sumă de bani, expunerea lucrării în proaspăt deschisa ”Galerie de tablouri” a Eforiei Școalelor (unde și va rămâne până, ce va fi distrus de incendiul din 1887) și facilitarea înscrierii la cursurile colegiului Sf. Sava.[10]

O altă serie de momente în care Nicolae Grigorescu ia contact, indirect, cu Occidentul sunt cele reprezentate de întâlnirea cu călugărul Isaia Piersiceanu , de anii 1856 – 1857 și începerea lucrărilor de la mânăstirea Agapia.

Cu ajutorul primului personaj, care deja călătorise vestul Europei, deprinde primele noțiuni de limbă franceză și plănuiește o călătorie în hexagon cu banii câștigați în urma pictării mânăstirii Zamfira, de lângă Ploiești. Soarta nu-i este însă favorabilă: încearcă încă o dată obținerea unei burse, pe care însă o pierde în favoarea lui Constantin Ioan Stăncescu.

Iarna dintre cei doi ani și-o petrece la mânăstirea Neamț unde îl întâlnește pe arhimandritul Iosif Gheorghian, absolvent de filozofie la Sorbona[11], care, sigur îi povestește despre efervescența artistică pariziană și, tot aici, descoperă o colecție de gravuri realizată după picturi religioase apusene pe care o studiază, făcând mai multe reproduceri în ulei, dintre care una se păstrează până astăzi.

În ceea ce privește pictarea Agapiei, Grigorescu îl angajează pe italianul Luis Girardelli despre care, chiar dacă era doar un pictor decorator, nu se poate spune că nu era la curent, măcar în linii largi, cu tendințele picturii occidentale.

Faptul că în compozițiile sale, Grigorescu, renunță la modelele iconografice bizantine, dovedește clar nu numai influența reproducerilor după vechii maeștri, Rafael, Rubens, Tizian – pe care le văzuse și pe care le reinterpretase într-o manieră neoclasică, dar, mai ales, dorința lui de a accede spre sursele unei arte net superioare față de ceea ce oferea, în acel moment, învățământul din Principate.

Ei bine, aici, la Agapia va fi descoperit Grigorescu de către Mihail Kogălniceanu, el însuși colecționar de artă și unul dintre întemeietorii Pinacotecii de la Iași, care, în 1861, îi oferă tânărului artist, ce împlinise 23 de ani, fără nici un concurs, bursa mult așteptată, de 250 de galbeni, pe timp de cinci ani, la Paris.[12]

Deci, după cinci ani, răstimp în care pictorului îi fusese descoperit întâmplător în vitrina unui magazin, un tablou, prilej pentru a cere o bursă, după ce aplicase pentru o alta, ambele fără rezultatul scontat, după ce cunoscuse oameni ce călătoriseră în occident și văzuse câteva serii de reproduceri ce-i înflăcăraseră imaginația, fără a fi avut nici un sprijin din partea familiei ori a numelui ce-l purta, ci doar un spirit autodidact, în sfârșit, visul lui, demn de cel al unui romantic, prindea contur.

Una dintre primele opriri, a fost Budapesta, unde vizitează muzeul de istoria artei și regăsește, de data aceasta originalele, tablourile lui Rembrandt, Velasquez ori Anibale Carraci – ”Crist cu samariteana la puț”, lucrare pe care o reinterpretase și el la Căldărușani și Puchenii Mari, apoi se oprește la München, unde cercetează pinacoteca orașului, regăsindu-i pe Rubens și Dürer[13].

Ajuns la Paris, prin oficiile lui C. I. Stăncescu, Grigorescu reușește să intre în atelierul lui Gleyre, unde este posibil să fi fost coleg cu Monet, Renoir și Sisley, mai ales că, la fel ca în cazul ultimului și el va părăsi studioul în favoarea unui alt profesor, Sébastien Cornu, fost elev al neoclasicului, dar deschizătorului de drumuri spre romantism, Ingres.

De remarcat că, în urma examenului de admitere la Școala Națională de Arte Frumoase, ân 1862, din cei 80 de candidați, Grigorescu va ocupa poziția a 45-a, în timp ce, fostul său coleg, Renoir, se va fi clasat al 68-lea[14].

De acum, pictorul român se va situa la confluența a două mari curente europene, romantismul și realismul. Ultimul dintre acestea reclama de la artist o atitudine obiectivă și repunerea în drepturi a subiectelor inspirate de oamenii simpli, în atitudini firești, reproșând, în același timp romantismului tocmai evaziunea din realitate și abuzul de literatură. Teme socotite până atunci ca fiind de rang secund în ierarhia genurilor vor fi, de acum, revalorificate: diferite aspecte ale vieții cotidiene și ale muncii moderne, peisajul, natura statică și portretul.

Pentru Grigorescu, finalitatea acestei lupte a constat în îndepărtarea de atmosfera scolastică a Academiei, în favoarea studiului efectuat în galeriile marilor muzee. Două astfel de lucrări, o copie după Salvador Rosa și una după Prud’hon se regăsesc astăzi în casa memorială ce-i poartă numele.

Însă, marea schimbare de viziune și, de ce nu, de înțelegerea a actului artistic, se petrece odată cu ajungerea pictorului la Barbizon. Lucrările din această perioadă (”Bătrâna cu gâștele”, ”Bătrâna cu sacul în spate”, ”Cosașul”) sunt influențate de Millet, iar scenele pastorale de Troyon și Charles Jaque.

În ceea ce privește mișcarea impresionistă, în 1874, când expun pentru prima oară, Grigorescu avea 36 de ani și nu se afla în Franța, dar va fi vizitat expozițiile lor ulterioare, înțelegând schimbările majore ce se prefigurau în pictura europeană. Una dintre primele lucrări executate în noua tehnică a fost ”Nud pe malul mării”, ei urmând peisajele de la Vitré și întreaga serie de care cu boi, aproape 300, însă, cu toate acestea artistul nostru nu a avut ca scop, asemenea impresioniștilor, obținerea unei sume de vibrații luminoase, ci păstrarea unei consistențe a volumelor și a distanței dintre planuri, apropiindu-se, astfel, de trăsăturile unui plein-air-ist ce-și începea lucrările afară, dar le finaliza în atelier.

În 1866 îl întâlnim expunând alături de Carol Popp de Szathmary, Mișu Popp, Henric Trenk în ”Pavilionul Principatelor Danubiene”, aflat nu departe de lucrările unor Courbet și Manet[15], pentru ca doi ani mai târziu, în 1868 să îl regăsim prezent în expoziția deschisă de grupul artiștilor de la Barbizon, când, chiar împăratul Napoleon al III-lea îi achiziționează o lucrare.

Totuși, prima expoziție personală de pe tărâm francez se va înfăptui 18 ani mai târziu, în 1886, la Paris, pe Boulevard des Italiens, în sala Martinet, locul unde, de regulă, expuneau impresioniștii. Critica de specialitate îl primește favorabil și, iată, putem spune că destinul lui Nicolae Grigorescu se împlinește – devenise deja un pictor cu o faimă europeană.

(În imagine, pictorul Grigorescu în 1857)


[1] Alexandru Vlahuță, ”Pictorul N. i. Grigorescu, viața și opera lui”, București, 1910, volum aflat în

  patrimoniul Muzeului memorial ”Nicolae Grigorescu” Câmpina

[2] Barbu Brezianu, ”Nicolae Grigorescu”, Ed. Tineretului, București, 1959, pag. 8

[3] Astăzi în județul Dâmbovița

[4] Filip Lenş  (1779-1858), fost mare vornic, mare vistier şi mare logofăt al Țării Românești

[5] Nicolae Grigorescu s-a născut în 15 mai 1838, dar am luat în considerare anii 1842 – 1843,

  perioadă în care împlinise 4 – 5 ani, o vârsta apropiată unui oarecare nivel de înțelegere

[6] George Oprescu, ”Pictura românească în secolul al XIX-lea”, Editura Meridiane, București, 1984,

    pag. 203 și urm.

[7] Emanuel Bădescu, ”Fotoistorie/Cleopatra Trubetzkoi”, în Ziarul Financiar, 30 septembrie 2009

[8] Barbu Brezianu, op.cit., pag. 18

[9] Radu Rosetti, ”Amintiri”, vol. I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 83

[10] Barbu Brezianu, op.cit., pag. 27

[11] Idem., pag. 38

[12] Idem., pag. 57

[13] Remus Niculescu, ”Grigorescu între clasicism și romantism” în SCIA, III, 1956, nr. 3-4, pag. 68

    și urm.

[14] Idem., ”Grigorescu la Școala de bele arte din Paris” în SCIA, V, 1, 1958, pag. 233

[15] Barbu Brezianu, op.cit., pag. 92