Nicolae Grigorescu la Câmpina

Pictorul Nicolae Grigorescu și-a trăit ultimii ani din viață, între 1904 și 1907 la Câmpina, oraș unde astăzi se găsește și ultimul său atelier.

            A ales acest oraș pentru aerul său patriarhal și, mai ales, pentru împrejurimile de o inegalabilă frumusețe: malurile Prahovei, înconjurate de dealuri acoperite de o vegetație specifică, albastrul fără de sfârșit al cerului, elemente pe care le întâlnim adesea în operele sale din această perioadă.

            Știm despre Nicolae Grigorescu faptul că nu era un personaj tocmai prietenos, deschis și sociabil. Și, ca să dau câteva exemple, pot aminti episodul vernisării ”Atacului de la Smârdan”, în prezența a însuși regelui Carol I și a numeroși ofițeri, când, ultimii, i-au reproșat vehement artistului faptul că nu se regăsesc în lucrare, iar Grigorescu le-ar fi răspuns, sarcastic, că ei se aflau mult mai în față, nemaiîncăpând, astfel, în scenă. Ori că a refuzat invitația regală de a deveni pictorul oficial al curții, desele neînțelegeri cu criticul elvețian William Ritter, că nu era amator de publicitate, străduindu-se să evite, pe cât posibil, diferitele invitații în saloanele bucureștene. La bătrânețe, el însuși mărturisea, după cum își amintește Alexandru Vlahuță, unul dintre primii săi biografi, că: ”Pe mine greu să mă scoți din vatra mea. Sunt ca un dulău de stână: mârâie când îl mângâi”.

            Reîntors din Franța, Grigorescu își păstrează din București, de pe strada Batiștei, căutându-și un loc cât mai retras, unde să poată lucra în voie. Se pare că primul contact cu orașul Câmpina este destul de timpuriu totuși, în vara anului 1871, când își petrece vacanța aici, pentru ca, cinci ani mai târziu, în 1876, să revină, folosind orașul ca și punct de plecare pentru excursiile sale.

            Oricum, vor trece încă zece ani până când pictorul se va stabili în apropierea orașului, la Posada, unde rămâne până în 1892, când părăsește zona din pricina climei nefavorabile.

            Câmpina, devenise din 1866, prin înalt decret, urbe, iar în anii 1900 juca, dacă vreți, pentru protipendada bucureșteană, rolul Sinăii din vremurile noastre. Și atunci, ca și acum, Câmpina era orașul cu cele mai multe zile însorite pe an, iar redevențele obținute în urma exploatărilor petrolifere au perimis proprietarilor să-și construiască locuințe în ton cu moda vremii, într-un stil eclectic, ce îmbina influențe neoclasice, romantice, art-nouveau cu elemente tradiționale românești.

            Printre personalitățile care déjà locuiau aici, îi putem enumera pe istoricul Hasdeu, dr. Constantin Istrati, un nume important în chimia mondială, ce deținea în împrejurimile orașului unul dintre cele mai mari parcuri dendrologice din Europa, astăzi dispărut, Alexandru Popescu Telega, important hispanist, Eliade Rădulescu, iar regina Maria vizita deseori familia Crăciun, ce locuia vis a vis de vila lui Grigorescu.

            În acest oraș, prin 1903, Grigorescu își va închiria un atelier, pentru ca, în 1904, să-și fi finalizat locuința, inspirată după modelul casei de la Dragosloveni, a bunului său prieten și viitor cuscru, Alexandru Vlahuță.

            O fotografie inedită și, îndrăznesc să cred, unicat, realizată în timpul construcției casei, mi-a parvenit cu totul întâmplător, originalul aflându-se astăzi în colecția dr. ing. Victor Burchiu din București.

            Imaginea prezintă începutul construcței viitoarei case a artistului. În primul rând sunt așezate personajele importante, dintre care primele două, dinspre stânga și a patra, așezate, se sprijină pe bastoane subțiri, elegante. Restul, îmbrăcate și ele de sărbătoare, ocupă întreg cadrul, ținând în mâini diverse instrumente specifice meseriei de dulgher, un topor, o teslă, un fierăstrău, o daltă sau o rindea. Cu toții poartă mustață, după moda epocii, și pălării cu boruri late.

            Grinda de mari dimensiuni, pe care sunt urcați cinci constructori, va face parte, ulterior, dintrun întreg sistem de susținere al etajului, păstrat și după reconstrucția post-belică a casei.

            În această locație își va petrece Nicolae Grigorescu ultimii trei ani de viață, între 1904 și 1907 – vezi fotografia care ilustrează textul.

            O fotografie din 1908 ne înfățișează un atelier împânzit cu lucrări, din podea până în tavan. Multe dintre acestea s-au pierdut în incendiul devastator din 1918, dar altele, precum carele cu boi, florile de măceș, ciobănașul, studiile pentru Ghiocel, piesele de mobilier normand au supraviețuit până astăzi.

            Anul 1906 a fost anul marii expoziții retrospective Grigorescu, la București. Anterior, artistul fusese primul pictor roman primit în Academia Română, iar regale i-a conferit o serie de diplome de onoare, sub formă de decrete, ultima fiind primită cu trei săptămâni înainte de decesul artistului.

            Prin bună-voința d-nei Melania Goage, nepoata sculptorului popular Nicolae (Nae) Goage, care în copilărie a fost ajutorul pictorului, am primit o altă mărturie ce prezintă holul de primire al muzeului, făcută, probabil, în 1957, anul încheierii restaurării clădirii. Se pare că atelierul nu se vizita, intrarea fiind acoperită cu scoarțe, pe peretele ce mărginește scara de acces spre etaj, erau îngrămădite mai multe lucrări ale maestrului, unele neînrămate (câteva peisaje, patru care cu boi, o păstoriță și o țărăncuță), alte tablouri se regăseau prinse, în grupaj, în rame de mari dimensiuni, pentru ca, în prim plan să apară o parte din ”colțișorul turcesc”, prezent și astăzi, cutia cu intarsia de sidef, pe care sunt ordonat așezate o nargilea și un serviciu de cafea. Balustrada scării este și ea acoperită cu un covor oriental.

            După dispariția artistului, în iulie 1907, casa a fost aproape distrusă de incendiul din 1918, iar reconstrucția ei a fost realizată sub conducerea arhitectului câmpinean Nicolae Popișteanu, ajutat de fiul artistului și ucenicul acestuia, sculptorul popular Nicolae (Nae) Goage, între anii 1954 – 1955, pentru ca viitorul muzeu să fie deschis publicului începând cu anul 1957.

            Organizarea postbelică a expoziției de bază a ținut cont, în măsura posibilităților, de reamenajarea cât mai apropiată de realitate a interiorului, acesta fiind totuși adaptat pentru grupurile de vizitatori.

            În ultimii ani, fostul dormitor al fiului pictorului, ceramistul Gheorghe Grigorescu, a fost transformat în sală pentru expoziții temporare, prin acest gest, casa memorială devenind o parte activă în peisajul cultural câmpinean.

            Minunatul muzeu Grigorescu se poate vizita și reprezintă, cu siguranță, o incursiune minunată în arta românească.