Ritualuri funerare la geto-daci

În perioada secolelor II î.Hr-II d.Hr., cel mai răspândit rit de înmormântare în spațiul geto-dacilor era cel de incinerare, așa cum s-a concluzionat în urma analizării descoperirilor dintr-un număr însemnat de necropole. Totuși, este atestat și ritul de înhumare, dar cazurile sunt mai rare. Pentru a se observa ponderea fiecărui rit de înmormântare în contextul perioadei secolelor I şi al II-lea d.Hr., putem oferi o statistică elaborată de Valeriu Sîrbu, care în spațiul carpilor dintre Carpaţii Orientali și Prut din cele 1.363 de morminte cercetate numără 1 111 (81%) de incinerare și 251 (19%) de înhumare, cele mai multe dintre cele din urmă (241) aparținând unor copii. De altfel, arheologii au concluzionat deja că, la nivelul întregului areal geto-dac, înhumarea era folosită cu precădere în cazul oamenilor de vază și al copiilor.

De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de practicile din secolele V – III î.Hr., în secolele II – III d.Hr. geto-dacii renunță aproape complet la construirea de morminte tumulare, excepție făcând dacii liberi din bazinele superioare ale Tisei și Nistrului, cele mai multe necropole fiind plane. Morminte tumulare într-un număr mai însemnat sunt atestate în nordul Moldovei, datate în perioada secolelor III – IV d.Hr., dar aparțin populațiilor sarmatice. Totodată, analizând cele două perioade, se observă că în cea de-a doua geto-dacii nu mai depun piese de armament sau resturi de animale în morminte, lângă defuncți, decât în cazuri rare. Rămășiţele umane, în cazurile de incinerare, sunt depuse, în cele mai multe dintre exemplele studiate, direct în gropi sau, mai rar, în urne cu capac. Resturile animale, sacrificate ca ofrandă, sunt fie incinerate, fie înhumate și provin în mare parte de la cabaline și canine.

Morminte aparținând primelor trei secole după Hristos sunt atestate atât în spații organizate, necropole, cât și izolat, în gropi individuale sau chiar în interiorul așezărilor, în cazuri mai rare atestându-se prezența unor rămășițe umane îngropate la temelia locuințelor sau în podelele acestora, o practică probabil cu rol ritualic.

Existența sacrificiului uman (practică destul de des întâlnită în spațiul european la acea vreme) în societatea geto-dacă este confirmată, însă în niciun caz nu se poate opina că această practică ar fi avut amploarea și cruzimea constatată în cazul altor civilizații antice, precum fenicienii sau chinezii. Din cercetările de până acum reiese că sacrificiul uman era ceva excepțional, practicat arareori, cu rol cultic, în relația dintre indivizi și divinitatea căreia i se cereau favoruri. Mai mult, este de așteptat ca mulți dintre cei destinați sacrificiului să fi fost prizonieri de război, și nu membri ai comunității locale care efectua sacrificiul.

Moștenirea spiritualității geto-dacilor poate fi regăsită și astăzi în unele elemente folclorice ale poporului român. Astfel, de pildă, unele obiceiuri de Crăciun sau de Anul Nou au un fond arhaic autohton, precreștin, după cum opinează I. H. Crișan în volumul Spiritualitatea geto-dacilor. Autorul amintit arată cum Béla Bartók, analizând unele colinde românești, concluzionează că acestea se deosebesc de alte cântece de Crăciun specifice Europei Occidentale. Mai mult decât atât, versurile multora dintre colindele românești cu fond arhaic autohton nu au legătură cu Crăciunul creștin. La fel, în cazul altor sărbători creștine, precum Rusaliile sau Floriile, cercetările amănunțite au relevat unele obiceiuri ce pot fi puse în legătură cu rituri de fertilitate din vremea geto-dacilor.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morților, așa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminiscență a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Așa cum opinează Lucia Berdan, „priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică-rituală în riturile de trecere familiale, naștere, nuntă, înmormântare și este o practică de inițiere care pregătește integrarea celui decedat în comunitatea strămoșilor neamului”.

În acelaşi timp observăm lesne că puternicele elemente de spiritualitate împletite cu diverse ritualuri militare ancestrale au supravieţuit peste veacuri. Un exemplu elocvent în acest sens este reprezentat de Junii braşoveni care, în fiecare an în diverse momente cu o anumită semnificaţie în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin. Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch când face referire la practicile Junilor: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară care celebrează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”.

Vasile Oltean descrie în amănunt unul dintre ritualurile Junilor braşoveni, ritual relaţionat indiscutabil cu moştenirile din epoca geto-dacică şi practicat până în preajma zilelor noastre. În lucrarea Junii braşoveni şi troițele lor din Şcheii Braşovului, el descrie detaliat un obicei al acestora, reminiscenţă din practicile arhaice ale Cultul Soarelui. Astfel, în ziua de Rusalii, bărbaţii, femeile şi copiii plecau de cu seara spre Munţii Postăvaru, după ce, în prealabil, vătaful Junilor însoţit de câţiva dintre aceştia bătea din poartă în poartă folosindu-se de ciocanul în formă de şarpe prezent la fiecare intrare în curte. Pe munte, cu toţii aşteptau dimineaţa, iar la apariţia soarelui aruncau cu diverse obiecte în direcţia lui, ca nu cumva astrul să fie răpit de „vârcolaci”.

Un dans ritualic cu certe origini militare arhaica în spaţiul nord-dunărean este Căluşarul, care prezină elemente care pot fi puse pe seama unor obiceiuri milenare praticate înainte sau după bătălie de luptători.

Peste veacuri, regăsim elemente din simbolistica antică în cea prezentă. În luna iunie a acestui an am vizitat pentru prima oară mormântul regelui get Dromihete, localizat în Bulgaria, la Sveshtari, cu ocazia filmărilor la un documentar. Dincolo de emoţia momentului în care am păşit în mormântul celui care a scris o pagină însemnată a istoriei noastre, prin acţiunile sale de apărare a pământului său în faţa agresiunii macedonenilor lui Lisimah, două elemente arhitectonice mi-au atras atenţia, elemente care atestă încă o dată, continuitatea noastră aproape nealterată etnic în acest spaţiu, dar şi moştenirea uriaşă în planul simbolurilor, lasată nouă de strămoşi. Informându-i pe colegii mei de la acea vreme despre identificarea acestor elemente, ce vor fi prezentate mai jos, mirarea, dar şi încântarea tuturor, au fost de proporţii.

În interiorul camerei mortuare din complexul funerar ce aparţine regelui get, arhitectura este cea care suprinde din prima secundă. Prezenţa unor sculpturi de tip cariatide, reprezentând personaje de sex feminin ce susţin cu braţele structura superioară a încăperii, denotă în mod evident măiestria meşterilor pietrari, dar şi cultura existentă la curtea regală a monarhului.

Ceea ce reprezintă, însă, ceva cu adevărat interesant, dincolo de frumuseţea statuilor, este prezenţa, în colţul din dreapta sus al camerei, unui vultur a cărui poziţie seamnănă izbitor de bine cu reprezentarea de pe actuala stemă a României.

Vulturul apare pe stema Ţarii Româneşti, pentru prima oară, reprodusă pe un document datat 20 ianuarie 1368, emis de cancelaria domnitorului Vladislav I şi, aşa cum mulţi romanişti susţin, el ar avea la bază, ca simbol, acvila romană.

Totuşi, acvila romană, în cele mai multe dintre reprezentările sale ce ne sunt astăzi la dispoziţie, însemnând monumente antice, apare într-o poziţie destul de diferită, anume cu aripile deschise.

Luând în considerare acest aspect şi având în vedere şi faptul că regele get Dromihete a domnit între aprox. 300 şi 280 î.e.n., aşadar cu aproximativ 400 de ani înainte de apariţia romanilor în nodrul Dunării, se poate teoretiza ideea că vulturul, ca simbol heraldic, este moştenit de noi pe linie directă de la geto-daci, nu de la romani.

Dar suprizele pe care ni le rezervă mormântul regelui get nu se opresc aici.Un alt element care mi-a atras atenţia, studiind mai bine partea superioară a structurii arhitectonice, element ce completează ideea că heraldica medievală a principatelor române şi, în zilele noastre, a României, are rădăcini directe în simbolistica regală geto-dacă, îl reprezintă imaginea capului de bour, sculptată pe frontispiciul intrării în camera mortuară a regelui Dromihete. Exista patru astfel de sculpturi aici, în spaţiile dintre ele fiind prezentă Floarea Vieţii.

Demn de remarcat că această dispunere este aceeaşi precum cea întâlnită pe stema Moldovei, cu adăugirea că, pe stema principatului medieval, mai apar si Steaua, prezentă între coarnele bourului, precum şi Semiluna, la dreapta acestuia, din poziţia privitorului.

Floarea Vieţii, simbol ancestral al spaţiului carpato-danubiano-pontic, este prezentă şi astăzi pe multe dintre sculpturile în lemn din Maramureş sau pe aproape toate „crucile de hotar”, ce delimitau teritoriile obştilor săteşti până în secolul XIX şi chiar începutul de secol XX, din Muntenia şi Moldova.

Ca atare, putem din nou afirma, fără nicio exagerare, că simbolul reprezentat de capul de bour însoţit de Floarea Vieţii este cu mult mai vechi în spaţiul nord-dunărean decât o spune sau o ştie heraldica oficială, potrivit căreia cea mai veche atestare a acestuia este pe o pecete domnească a unui document semnat de voidevodul Petru Muşat în 1377.

Perpetuareea elementelor din simbolictica geto-dacă prin secole întregi care au urmat apariţiei romanilor la nodrul Dunării mai este evidenţiată şi de un alt element.

Aflat în Muzeul de Istorie din Sofia, cu ocazia filmărilor la documentarul amintit mai sus, vizitând secţia rezervată artefactelor aparţinînd Evului Mediu, am fost plăcut sprins să descopăr, pe un capiteliu de coloană ce provenea de la curtea regală de la Veliko Târnovo o reprezentare a draco-ului geto-dacic.

Oraşul a fost capitală a Ţaratului Vlaho-Bulgar, condus de dinastia valahă a Asăneştilor în perioada 1187-1280, oraş considerat, la nivelul secolului XIV drept „A Treia Romă”, ca urmare a influenţei sale culturale în estul Europei şi în contextul decăderii Bizanţului.

De precizat că piesa arheologică despre care vorbim era datată din secolul XIV. Iată cum, la peste 1.200 de ani după desfiinţara de către romani a ultimei structuri politico-administrative a geto-dacilor, respectiv Regatul lui Decebal şi acest simbol important supravieţuieşte şi apare la curtea regală a unor monarhi…valahi.