Tudor Vladimirescu – portret de erou și revoluționar

Tudor Vladimirescu este personalitatea politică și militară care, prin faptele sale,  deschide epoca modernității în istoria românilor. Tudor Vladimirescu este considerat atât un om al epocii sale, preocupat să aibă un statut social superior, dar și un vizionar, care a înțeles că transformările politice din Europa, generate de înfrângerea împăratului Napoleon ar putea să modifice și statutul internațional al Țării Românești, care, ca și Moldova, cunoștea încă de la începutul secolului al XVIII-lea domniile fanariote.

            Tudor se născuse în Gorj, în Vladimiri, undeva între 1770 și 1780. Istoricii nu au găsit încă o dovadă clară a datei sale de naștere, fiindcă aceasta putea fi atestată numai de condica bisericii din sat, eventualele acte de numire în funcția de vătaf de plai (deținută între 1806 și 1820), documentele rusești care îi confirmă gradul militar sau decorațiile primite. Se estimează că maturitatea gândirii sale, temeinicia pregătirii administrative, militare și cultura istorică pe care le poseda în jurul anului 1821, curajul și eroismul din luptele din 1806-1812 și din timpul Revoluției de la 1821 erau specifice unui om care se apropia de vârsta de 45-50 de ani. Ar fi fost prea tânăr ca să devină vătaf de plai la Cloșani la 26 de ani, în 1806 (dacă s-ar fi născut în 1780). Se știe că Tudor a fost trimis în jurul vârstei de 12 ani la boierul Ioniță Glogoveanu să slujească și să își continue studiile de scriere și citire pe care le începuse alături de preotul din sat. Din 1792 și până la 1806 sunt numai 14 ani, iar în 14 ani, Tudor nu putea acumula atâția bani încât să se răscumpere din slujba lui Glogoveanu și să cumpere slujba de vătaf de plai la Cloșani și să aibă pământuri, mori și alte active, intrând prin avere, în rândul boierilor cu rangul de sluger. În plus, în același timp ar fi trebuit să învețe și meseria armelor pentru a fi un bun pandur și chiar comandant al acestora, cum s-a întâmplat în războiul ruso-turc din 1806-1812.

            În acest război, în fruntea pandurilor săi, Tudor Vladimirescu i-a înfruntat cu succes pe otomani, fiind încadrat apoi ca ofițer al armatei ruse și decorat cu Ordinul Sfântul Vladimir, clasa a III-a. Războiul s-a încheiat sub iminența campaniei napoleoniene în Rusia, iar țarul s-a mulțumit să smulgă, fără temei juridic, Basarabia, de la Moldova (deși Moldova nu aparținea Imperiului Otoman ci doar era sub suzeranitate otomană).

            În fapt, Napoleon dorise să-i informeze pe turci că va ataca Rusia, dar la Hanul lui Manuc, dragomanul Moruzi a dat scrisoarea lui Napoleon rușilor, iar aceștia au aflat de intențiile împăratului francez. Cum sultanul nu a aflat niciodată de intenția lui Napoleon (se pare că Napoleon chiar dorea să-l mulțumească pe Sultan cu Țara Românească și Moldova) de a ataca Rusia, nu l-a sprijinit, iar Rusia, aflată în război cu Imperiul Otoman a încheiat pace, răpind Basarabia, tratatul de pace fiind semnat la București.

            Tudor Vladimirescu a înțeles că i-ar fi fost dificil să-și păstreze averea și chiar viața dacă nu ar fi cerut protecția Rusiei, protecție pe care a primit-o. Fiind cel mai bun negustor de vite al lui Ioniță Glogoveanu, Tudor Vladimirescu știa că la Viena și la Odessa, existau importante comunități grecești care militau pentru independența Greciei. Cum Țările Române erau conduse de domni fanarioți, iar în 1806, Constantin Ipsilanti, fiul lui Alexandru Ipsilanti (autorul legii Pravilniceasca Condică) și tatăl lui Alexandru Ipsilanti cel devenit în 1820 șef al ”Eteriei” (ofițer combatant în armata rusă contra lui Napoleon la Leipzig, în 1812, când își piersuse un braț) reușise să fie pentru puțin timp domn în ambele Principate, în mintea grecilor a încolțit ideea unei încercări de ridicare la lupta antiotomană, la nord de Dunăre, unde nu existau trupe otomane. La Odessa, grecii înființaseră organizația secretă ”Eteria”, care se baza pe sprijinul lui Ioannis Capodistrias, viitor erou al Războiului Grec de Independență, pe atunci șeful diplomației Țarului. Eteria avea ramificații și la Viena și în Principate și căuta oameni dispuși să participe la efortul militar al unui viitor război. ”Eteria” spera că declanșându-se la nordul Dunării o revoltă, Rusia avea pretextul de a interveni militar și atunci grecii din Grecia Continentală s-ar fi putut ridica la luptă.

            În a doua jumătate a anului 1814, Tudor își ajută prietenul, pe Nicolae Glogoveanu, fiul protectorului său, Ioniță, să își ia înapoi fetița și averea soției sale, Elenco, decedată la Viena, unde mersese să își viziteze o rudă, în 1813. Slujitoarea soției lui Nicolae profitase de ocazie și o jefuise pe stăpâna sa.

            Tudor Vladimirescu învățase limba germană, studiase dreptul  românesc și dreptul austriac (prin natura funcției de vătaf de plai, ceea ce azi ar însemna șeful vămii, dar și prin poziția de negustor experimentat). El a câștigat procesul pentru prietenul său, convingând justiția austriacă de faptul că Nicolae Glogoveanu era cel îndreptățit să primească moștenirea defunctei sale soții și tutela fiicei minore (Pravilniceasca Condică din Țara Românească permitea soțului supraviețuitor să își moștenească soția decedată), în timp ce dreptul austriac susținea că moștenirea mamei defuncte aparținea copiilor supraviețuitori, la împlinirea majoratului și nu soțului supraviețuitor.

            În toamna anului 1814, se desfășurau lucrările Congresului de la Viena, începute în noiembrie 1814 și finalizate în anul următor, 1815. Aflat la Viena, Tudor Vladimirescu a înțeles că deciziile de la Viena vor influența și soarta Țării Românești și a Moldovei: ” Se sună că atunci va fi ceva și pentru locurile acelea; ci mult a fost, puțin a rămas”.

            În acest context, Tudor Vladimirescu, având protecția Rusiei și având relații de prietenie cu Aleksandr Pini, consulul rus la București (Pini era eterist și el, fiind grec de origine) și-a dat seama că putea intra în această acțiune de pregătire a indepenței Țării Românești, fiindcă acțiunile română și greacă ar fi avut sprijin.

            Țarul Alexandru, deși promovase ideea Sfintei Alianțe contra oricărei revoluții, ar fi dorit un nou război cu Imperiul Otoman și avea nevoie de un pretext, iar cele două acțiuni, românească și greacă îi favorizau planul.

            Tudor Vladimirescu era bun prieten cu boierii patrioți  Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, aceștia fiind liderii de facto ai curentului boieresc antifanariot care dorea să fie înlăturate domniile fanariote și boierii pământeni să revină la conducerea Țării Românești.

            Tudor Vladimirescu știa că are nevoie de țărani pentru ca ridicarea la luptă să aibă forța necesară pentru a rezista cât mai mult. În 1815, turcii de pe Ada Kaleh i-au jefuit proprietatea de la Cerneți, fosta reședință a județului Mehedinți (azi în comuna Șimian), unde Tudor și-a ridicat și o culă.

            Atunci când își vizita un alt prieten de nădejde, protopopul Nicolae Stoica de Hațeg, care locuia la Mehadia, lângă Băile Herculane, Tudor Vladimirescu a citit istorie românească în timp ce se relaxa la băile de acolo. Nicolae Stoica afirmă că Tudor a stat la el din martie până în aprilie 1816 (petrecând acolo Învierea domnului) și din septembrie până în noiembrie 1816, după o călătorie în Ardeal,  în total 15 săptămâni, adică aproape patru luni.  Cartea de istorie nu era alta decât ”Istoria pentru începutul românilor în Dachia”,  scrisă de Petru Maior, tipărită la Buda, în 1812. Așadar, o carte monumentală, scoasă cu numai patru ani în urmă, i-a format lui Tudor Vladimirescu spiritul de sacrificiu și conștiința de neam. Un amănunt care merită menționat este că Petru Maior va muri la 14 februarie 1821, neștiind că lucrarea sa a fost citită și l-a influențat pe primul mare erou român modern.

            Se pare că o înțelegere de principiu între Tudor și Eteria a survenit în luna decembrie 1820, nefiind documetat oficial că Tudor a intrat ca membru în Eteria, depunând jurământ. Nu avea motive să o facă, fiindcă la acea dată avea protecția Rusiei, avea pandurii și era prieten cu boierii patrioți. La Târgu Jiu îl avea ca prieten de nădejde pe Vasile Moangă. Tudor Vladimirescu îi știa pe Iordache Olimpiotul și pe Ioan Farmache de mulți ani. Pe Iordache Olimpiotul îl scăpase din mâinile turcilor, când austriecii au vrut să-l extrădeze după ce vrusese să treacă spre Serbia din Austria, ascunzându-l ”în casele sale” (cel mai probabil la Cerneți). Practic, cei doi i-au mediat apropierea de Alexandru Ipsilanti.

            Tudor Vladimirescu știa, ca vameș și militar că se găsea la mijloc între boierii patrioți, eteriști, ruși și turci. Nu era sigur cât vor vrea boierii patrioți să sprijine revoluția fiindcă el avea de gând să îi aducă sub arme pe țărani, ceea ce nici celui mai patriot boier nu-i prea venea la socoteală.

            De aceea, studiind documentele programatice ale Revoluției: ”Proclamația de la Padeș”, ”Cererile Norodului Românesc”, ”Arzul” (petiția) către Imperiul Otoman, scrisorile către Pașa din Vidin, vedem că Tudor a dat dovadă de prudență, punând o limită între ”boierii făgăduiți” și ”averile rău agonisite”, punând o limită între români și eteriști.

            Tudor Vladimirescu și boierii patrioți au acțiomat în intervalul 15-23 ianuarie 1821, conform înțelegerii. La 19 ianuarie 1821, a murit Alexandru Șuțu, ultimul domn fanariot, iar boierii patrioți au creat ”Comietul de Oblăduire”. Tudor Vladimirescu a ridicat ”steagul revoluției ” la 23 ianuarie 1821, la Padeș, rămânând aproape o lună la Țânțăreni, lângă Filiași.

            Aceste limite au devenit vizibile când Alexandru Ipsilanti a dezvăluit sprijinul Rusiei în mișcare, în iarna anului 1821. Aflat la Laybach, la Congresul Sfintei Alianțe, Țarul a fost nevoit să spună că nu avea legătură nici cu grecii nici cu românii.

            Atunci, Tudor a decis să ajungă la București, reușind să intre în capitală, pe la Cotroceni, la 21 martie 1821. Boierii s-au dezis de mișcare, văzând că Rusia și-a retras sprijinul. Tudor Vladimirescu a încercat să își apropie oameni cultivați ca Gheorghe Lazăr, creator al școlii românești și Petrache Poenaru, inventatorul de mai târziu al stiloului cu reervor de cerneală. Petrache Poenaru se înrolase la panduri fără să știe să tragă cu pistoalele, fără să știe să lupte, numai că știa să construiască poduri mobile, cu ajutorul cărora, pandurii au traversat cursurile mici de apă, între Țânțăreni și București, fiindcă lipseau podurile, iar trecerile se făceau ”prin vad” când apa era mică. Oltul, Jiul erau trecute de obicei pe ”poduri umblătoare”. Tudor Vladimirescu l-a sfătuit pe tânărul Petrache Poenaru să își urmeze cursurile mai departe, acesta ajungând la Paris, unde a brevetat stiloul -”tocul portăreț”, pentru ca apoi să se regăsească printre creatorii școlii românești moderne.

            Se pare că Alexandru Ipsilanti își dorea să devină domn în Principatele Române, iar grecii din Grecia ocupată de turci deveniseră cumva neîncrezători în Eteria, neîncrederea fiind foarte mare după greșeala tactică a lui Ipsilanti. La 25 martie 1821, în Grecia, începea Războiul Grec de Independență.

            În cele din urmă, Tudor a reușit să se impună ca lider politic, sprijinit vrând-nevrând de boieri, controlând Oltenia și județele de câmpie, în timp ce județele de munte i-au revenit lui Ipsilanti, stabilit la Târgoviște. Acest aranjament temporar a survenit la 30 martie 1821, când Tudor i-a reproșat lui Ipsilanti că vrea să îi transforme țara lui în teatru de luptă pentru o cauză străină poporului român.  Aceasta este încă o dovadă că Tudor nu aderase la Eterie, fiindcă scopurile celor doi nu coincideau, decât în cazul sprijinului rusesc, iar Tudor știa capacitățile limitate de om politic și de militar ale lui Ipsilanti. Știa că Ipsilanti era fiu și nepot de domnitori fanarioți și îi ghicise intențiile.

            Tudor Vladimirescu plănuise de mult, dovedindu-și calitățile de militar, să fortifice mânăstirile din nordul Olteniei, unde pandurii săi puteau rezista vreme îndelungată, dacă turcii ar fi trecut Dunărea și dacă ar fi căzut orice urmă de înțelegere cu Ipsilanti.

            Tudor Vladimirescu a fost un om aspru și intransigent. Nu și-a cruțat nici pandurii cei mai viteji dacă aceștia comiseseră infracțiuni indiferent de gradul lor. Voia să arate că noua construcție politică a țării nu va fi întemeiată pe jaf.

            Alexandru Ipsilanti a înțeles că nu va avea nicio șansă să conteze cu adevărat în lupta politică dacă Tudor rămânea în viață. El a început, în ciuda sfaturilor lui Iordache Olimpiotul, să caute prilejul de a-l aresta pe Tudor Vladimirescu și a-l ucide. Pentru asta, Ipsilanti a decis să exploateze nemulțumirile din tabăra pandurilor și a găsit trădătorii.

            La 15 mai 1821, după ce otomanii au trecut Dunărea (după 1 mai 1821, 18 000 turci de la Brăila, au intrat în Moldova și 15 000 turci de la Calafat, Giurgiu, au intrat în Țara Românească), Tudor a decis să se retragă către Golești, spre Râmnicu-Vâlcea în Oltenia. Prins, prin trădare, de eteriști, la Golești, la 21 mai 1821, Tudor a fost dus sub pază la Târgoviște și în noaptea de 27/28 mai 1821, asasinat de căpitanul grec Vasile Caravia, supranumit ”monstrul din Galați”, recunoscut pentru violența sa și pentru faptul că era un alcoolic notoriu. Trupul său a fost aruncat undeva, la marginea orașului, în ”balta lui Geartoglu”, în ”mahalaua sârbească”. Prietenul său, preotul-ierarh Ilarion Georgiadis a încercat, scotocind cu ajutorul unor prieteni toate fântânile părăsite și balta respectivă, dar se pare că trupul lui Tudor, a fost după moartea prin împușcare, secționat și ca atare, greu de găsit.

            Alungat din Târgoviște, Alexandru Ipsilanti a încercat o ultimă rezistență la Drăgășani, la 7 iunie 1821, având alături de eteriști și o parte din panduri. Majoritatea pandurilor au decis să se retragă în Oltenia, spre centrele fortifcate.

            Alexandru Ipsilanti a fugit în Ardeal, dezamăgit de lupta de la Drăgășani și dărâmat psihic de faptul că nu s-a ridicat la valoarea bunicului, tatălui său și a fratelui său, Dimitrie (Demetrios), care s-a remarcat în Războiul Grec de Independență, devenind chiar președinte al Adunării Legislative, comandant al trupelor grecești din estul Greciei eliberate. Alexandru Ipsilanti a stat în temnițele austriece până în 1827, murind în 1828, la Viena în sărăcie și cu o stare fizică și mintală degradate. Ultimii adepți ai lui Alexandru Ipsilanti au mai luptat în Moldova, la Sculeni, fără succes în fața turcilor.

            Tudor Vladimirescu a fost victima dorinței sale de reformă și de corectitudine. El nu a fost înțeles nici de boieri, nici de unii dintre pandurii lui și nici de către mulți țărani, pentru care, boierul era tot boier, adică tot rău, oricât de patriot sau nu ar fi fost.

            Revoluția lui Tudor Vladimirescu a triumfat, fiindcă din 1822, s-au reinstaurat domnii pământene, în persoana lui Grigore Dimitrie Ghica la București și a lui Ioniță Sandu Sturdza în Moldova, continuându-se calea spre modernizare, deschisă de Tudor și revoluția sa.

            Este corect să numim evenimentele din 1821 ca fiind ”revoluția condusă de Tudor Vladimirescu” și nu ”Revoluția de la 1821 ”, fiindcă ea a fost proiectată, susținută material și dusă până la capăt de Tudor Vladimirescu. Boierii patrioți dar fără curajul de a-și sacrifica statutul au creat Comitetul de Oblăduire tocmai bazându-se pe forța lui Tudor Vladimirescu. Evident, când a intervenit abandonul intervenției ruse, boierii au încercat să se opună militar lui Tudor Vladimirescu, alții au fugit la Ipsilanti și în Transilvania, pentru ca turcii să nu îi considere răzvrătiți.

            Tudor Vladimirescu s-a apropiat de Alexandru Ipsilanti fiindcă, pe de o parte fusese pus în slujbă sub domnia tatălui său Constantin Ipsilanti, apreciase Pravilniceasca Condică a domnitorului Alexandru Ipsilanti, bunicul liderului eterist și pentru că așa putea conta și mai mult pe sprijinul Rusiei.

            Ecourile acțiunii lui Tudor Vladimirescu s-au resimțit și în Ardeal (trei țărani din comitatul Hunedoara au fost arestați de austricei pentru că au popularizat revoluția lui Tudor), iar un eventual succes la sud de Carpați nu ar fi rămas fără urmări la nord de Carpați.

            Tudor Vladimirescu nu a greșit, așa cum s-a afirmat în istoriografie, că a decis să se înțeleagă cu boierii. Țara, în lipsa unui sprijin extern, avea nevoie de o înțelegere pe plan intern cu boierii, pentru a preveni intervenția otomană sau revenirea domniilor fanariote.

            Pandurii lui Tudor Vladimirescu vor forma nucleul primei generații de cadre militare (subofițeri, ofițeri și ofițeri superiori) ale Armatei Române care va fi reînființată (armatele Țării Românești și Moldovei fuseseră desființate de fanarioți care erau păziți doar de mercenari arnăuți din Epir și Albania) după introducerea în 1831 și 1832 a Regulamentelor Organice.