422 de ani de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. Tribut adus de Ioan Dan Rusen, la Mănăstirea Comana, din Giurgiu

Pe 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intra triumfal în Alba Iulia, împreună cu oastea sa, la trei zile după biruinţa de la Şelimbăr, momentul reprezentând apogeul politic și militar al acestui mare voievod român. Peste câteva luni avea să săvârșească unirea, pentru prima dată, a celor trei țări române.

Ioan Dan Rusen • Tribut Mihai Viteazul

În amintirea zilei de 1 noiembrie 1599, Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” aduce un tribut voievodului român, „erou și simbol al unității naționale”, așa cum îl numește Dan Ioan Rusen, muzeograf la Muzeul Județean Giurgiu, pe cel care „în urmă cu 422 de ani intra în cetatea Alba Iulia și deschidea drumul conștinței naționale pentru unitatea țărilor române. Astăzi, avem nevoie de simboluri naționale, iar Mihai Viteazul este fără îndoială unul dintre acestea. Faptul că în ciuda duratei foarte scurte, opera marelui domnitor – Unirea Ţărilor Române – s-a impus ca simbol al luptei pentru unitate, este dovada cea mai sigură că ea a exprimat o aspiraţie a românilor, până în anul 1918, când istoriografia consemnează Marea Unire de la Alba Iulia, și patru ani mai târziu, încoronarea lui Ferdinand I, ca rege al României Mari. Iată de ce 1 noiembrie 1599, este o zi simbolică pentru istoria românilor și trebuie sărbătorită național.”

În anii de grea încercare pentru poporul nostru, Mihai Viteazul a fost o călăuză, un imbold la rezistenţă, un îndemn la luptă. Iar cuvintele sale, un testament pentru generaţiile ce aveau să vină: „În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.”

Încrederea în forţa exemplului său, respectul pentru rămăşiţele sale pământeşti, au fost atât de mari încât atunci când, în 1916, în faţa ofensivei germane, Statul român era în primejdie, din îndemnul lui Nicolae Iorga, capul lui Mihai Viteazul, pentru a nu fi pradă şi eventual distrus de invadatori, a fost transportat la Iaşi şi depus la Mitropolia Moldovei. Însă, la 1 decembrie 1918 visul de unire al marelui domnitor – înfăptuirea României Mari – avea să se împlinească. Un vis frumos realizat după atâtea jertfe.