Conflictul moldo-polonez din vremea lui Ștefan cel Mare

Primii ani ai domniei (1457-1458) aduc și primele campanii militare ale noului domnitor, organizate cu scopul urmării și prinderii lui Petru Aron, ucigașul tatălui său, refugiat peste graniță, în primă fază în Polonia. Ca urmare a manevrelor militare efectuate pe teritoriul polonez, dar și a unei atente campanii diplomatice, Ștefan reușește să obțină din partea a doi înalți demnitari polonezi, anume palatinii Podoliei și cel al Rusiei Mici, garanția că Petru Aron nu va primi găzduire în aceste teritorii poloneze, iar Ștefan va fi recunoscut ca domn de către regele lor, Cazimir al IV-lea.

Compromisul pe care domnitorul moldovean trebuia să îl facă pentru a obține această victorie diplomatică a fost reprezentat de recunoașterea suzeranității regelui polon, recunoașterea dreptului acestuia asupra cetății Hotinului (ocupată de Polonia în anul 1436) și promisiunea de ajutor în luptele polonezilor împotriva tătarilor. În acest context, trebuie precizat că, deși domnul Moldovei jură credință regelui polonez, el reușește să obțină recunoașterea dreptului Moldovei asupra cetății Chilia, aflată sub stăpânire ungară. Mai târziu, în martie 1462, Ștefan va reuși să recupereze și Hotinul de la regele polon, în urma semnării unei convenții, la Suceava, cu trimișii speciali ai regelui Cazimir.

Cu același scop, al evitării unor confruntări pe mai multe fronturi, Ștefan va participa, la Hotin, la o adunare a nobilimii moldovene și poloneze, care va lămuri și decide asupra unor eventuale sau existente conflicte de graniță între cele două părți, așadar o adunare finalizată cu succes, lucru care le asigură moldovenilor liniște din partea regatului polonez.

Pe parcursul domniei lui Ștefan, relația Moldovei cu Polonia va fi una fluctuantă, în mare parte din pricina faptului că moldovenii și-au respectat angajamentele asumate în tratatele semnate, în timp ce polonezii pot fi caracterizați, mai degrabă, prin acțiuni de eschivă, manifestate fie prin lipsa de implicare în luptele duse de domnitorul moldovean cu turcii, fie prin acordarea unui ajutor aproape nesemnificativ în cursul acestora. De asemenea, asemeni maghiarilor, polonezii au fost implicați și în diverse intrigi care urmăreau înlăturarea lui Ștefan de pe tron, mai ales în ultimii ani ai domniei sale, pe fondul creșterii puterii acestuia, organizând chiar campanii militare împotriva Moldovei, care, din păcate pentru ei, se vor solda doar cu eșecuri.

POCUȚIA-MĂRUL DISCORDIEI. În anul 1485, pe fondul pierderii cu un an înainte a cetății Chilia și a cetății Albe în mâinile otomanilor, Ștefan depune Jurământul de la Calomeea în fața regelui Cazimir al IV-lea al Poloniei, cu scopul de a beneficia de sprijinul acestuia în vederea recuceririi celor două obiective strategice extrem de importante pentru Moldova. Pentru a lămuri specificațiile acestui jurământ de vasalitate, trebuie precizat că Ștefan îl acceptă pe Cazimir ca suzeran pentru provincia poloneză Pocuția, deținută de domnitorii moldoveni, însă parte teritorială a regatului polon.

Localizarea Pocuției

Pentru a lămuri pe deplin contextul, este necesar să ne întoarcem în timp, în anul 1388, când domnitorul Moldovei, Petru II Mușat, îl împrumută pe Vladislav, socrul său și rege al Poloniei, cu 3.000 de ruble (echivalentul a 493,440 kilograme de argint fin), bani care îi erau acestuia necesari pentru a finanța campaniile militare ale Poloniei împotriva cavalerilor teutoni. Ca zălog (garanție) pentru acest împrumut, Vladislav pune Pocuția, așadar provincia rămâne parte integrantă a Poloniei, dar este pusă sub administrarea Moldovei până la stingerea datoriei, care, însă, nu a fost plătită niciodată integral. Situația este, dacă vreți, asemănătoare unui credit ipotecar din zilele noastre.

Așadar Ștefan, la Calomeea, nu a închinat Moldova regelui Poloniei, ci l-a recunoscut pe acesta suzeran al său pentru o provincie de pe teritoriul polonez, pusă drept garanție pentru un împrumut contractat de plonezi de la moldoveni. De altfel, nu era o practică neobișnuită, la nivelul Evului Mediu, ca un monarh să fie vasalul altuia pentru teritorii și moșii administrate de cel dintâi în țara celui de-al doilea. Astfel, vom regăsi în istorie cazuri când regele Angliei era vasal al regelui Franței pentru domenii administrate de acesta în Franța, iar regele Franței să fie, concomitent, vasal al regelui Angliei pentru domenii administrate de acesta în Anglia. Vasalii, dacă vreți, în aceste cazuri, erau un fel de guvernatori ai respectivelor teritorii. Ca atare, în cazul care face obiectul prezentei discuții, suzeranitatea lui Cazimir nu avea efect asupra Moldovei, ci ce restrânge doar la Pocuția, o zonă care era administrată de Moldova, dar care, evident, furniza trupe și o parte din taxe regelui Poloniei, ca proprietar de drept al acesteia.

Tratatul de la Calomeea mai prevedea și ajutor reciproc în fața amenințării venite din partea unor inamici comuni externi și, după moartea lui Cazimir, Ștefan a încercat să pună în vedere fiului acestuia, noul rege Ioan Albert, respectarea acestor prevederi și oferirea de sprijin Moldovei în luptele duse contra incursiunilor otomane peste Dunăre.

În anul 1494, Ștefan participă la întrunire la Levoca alături de Ioan Albert, Ladislau al II-lea, regele Ungariei și Johann Cicero, electorul Brandenburgului, întâlnire care avea ca obiectiv organizarea unei companii comune împotriva turcilor, primul obiectiv fiind recucerirea Chiliei și cetății Albe aflate sub stăpânire otomană. În spatele acestui scop nobil, organizarea unei alianțe anti-otomane, se pare că Ioan Albert avea alte scopuri, anume adunarea unei armate aliate, polono-maghiaro-germane, cu care să invadeze Moldova pentru a îl detrona pe Ștefan. Cel din urmă află despre scopul perfid al regelui polon și, cu puțină vreme înainte de data planificată de polonezi pentru invazia țării sale, ia inițiativa și invadează el însuși Pocuția, de unde îi alungă pe reprezentanții polonezi.

BĂTĂLIA DE LA CODRII COSMINULUI. Ca urmare, în anul 1497, trupele poloneze intrate în Moldova se trezesc pe teritoriu inamic, ci nu aliat, așa cum se așteptau liderii polonezi, convinși fiind că planurile nu le fuseseră aflate. Nu mai puțin de 60.000 de oșteni numărau forțele poloneze, dintre care un număr cuprins între 5.000 și 10.000 de oameni reprezentau cavalerie grea.

Această forță însemnată va înainta prin nord-vestul Moldovei către capitala Suceava apărată de însuși Ștefan. Aici, după un asediu ineficient de 4 luni, polonezii decid să abandoneze campania și să se retragă pe traseul Suceava-Siret-Cernăuți-Calomeea, prin pădurile dintre valea Siretului și valea Prutului. Aici și-a pregătit Ștefan capcana, alături de oastea sa de 22.000 de oameni, cu mult inferioară, ca număr, celei poloneze.

Arcași moldoveni în timpul luptei de la Codrii Cosminului, reprezentare grafică

Concret, la 26 octombrie, domnitorul a poruncit unui mic corp de oaste să atace cavaleria grea poloneză în momentul în care aceasta traversa zona împădurită. Polonezii, fiind siguri că acest corp de oaste reprezintă toată armata moldovenească, s-au grăbit în urmărirea acestora în desișul pădurii, care fusese anterior pregătită de moldoveni prin tăierea a numeroși copaci, operațiune menită să spargă grosul urmăritorilor în grupuri mici și ușor de atacat. Aceste grupuri, dispersate, s-au văzut apoi atacate de cete de răzeși înarmați cu ghioage și ciomege, iar călăreții au fost pur și simplu smulși de pe cai, trântiți la pământ și imobilizați sub greutatea armurilor, fiind măcelăriți.

Polonezii, pierzându-și cavaleria, trupa de elită a oștirii, s-au retras dezorganizat, fiind urmăriți de detașamente de moldoveni, alte câteva mii pierzându-și viața sub atacurile acestora ori fiind luați prizonieri. Cu greu, rămășițele oștirii poloneze au reușit să treacă Prutul și să fugă spre Liov și Stanislau.

Înfrângerea zdrobitoare a polonezilor a fost posibilă, în primul rând, din pricina atitudinii extrem de orgolioase și superficiale a caveleriei nobiliare, care nu a conceput nici măcar o secundă că poate fi înfrântă de o oaste formată, în mare parte, din țărani înarmați nu cu spade și lănci, ci cu ghioage. Evident că, dacă lupta ar fi avut loc în câmp deschis, cel mai probabil moldovenii ar fi fost învinși, însă iată cum, din nou, geniul lui Ștefan și-a spus cuvântul, iar talentul său de strateg a fost factorul determinant în câștigarea unei bătălii, în ciuda șanselor mici.

Pierderile moldovenilor au fost minime, însă polonezii au pierdut aproape 10.000 de oameni, dintre care, așa cum am spus, mare parte însemnând cavalerie grea, floarea oștirii lui Ioan Albert, care a rămas în memoria supușilor săi drept ”regele în timpul căruia cavalerii au fost nimiciți”. Dacă facem referire la această luptă, trebuie amintit că în acest context a fost rănit Bogdan, fiul și moștenitorul lui Ștefan (rămas în istorie ca Bogdan cel Orb), care și-a pierdut un ochi în urma unei lovituri de lance. Sursele vremii povestesc că princepele, deși rănit și cu un ochi scurgandu-i-se efectiv pe obraz, a continuat lupta cu și mai mare ardoare, mobilizându-i pe cei din jurul său și însuflețindu-i.

Drept represalii pentru invazia poloneză, în iunie 1498 unități ale armatei Moldovei asediat oraşele poloneze Trembowla, Buczacz, Podhajce şi Lvov, situație care îl forțează pe regele Ioan Albert să semneaze pacea la Cracovia la 15 aprilie 1499 şi la Hîrlău la 12 iulie 1499, angajându-se să ajute pe domn împotriva duşmanilor și să nu le acorde azil acestora, în timp ce Ştefan se angaja să participe la războiul care urma să fie declanşat de Ungaria şi Polonia împotriva Porţii Otomane.

Polonezii, însă, se vor implica, din nou, în diverse intrigi și conspirații în plan diplomatic îndreptate împotriva lui Ștefan, iar atitudinea lor îl face pe domnitorul Moldovei să își piardă răbdarea și, în anul 1502, să întreprindă o expediție militară în Pocuția, în urmă căreia alipește această provincie la țara sa, preia veniturile din taxele acesteia și numește nobili moldoveni pentru a o administra.

În aprilie același an 1502, aflat în tabăra din Pocuţia, Ştefan reproşează solului polon că noul rege Alexandru nu a trimis delegaţia cerută de el în anul anterior pentru delimitarea graniţelor acestei provincii şi cere recunoaşterea stăpânirii acestei provincii dacă Polonia dorea să fie apărată împotriva tătarilor şi a altor ’’păgîni’’. În noiembrie reia cererea pe lângă starostele oraşului Liov (sudul Poloniei), avertizând că va apăra până la moarte această provincie. După un an solicitarea va fi prezentată din nou de o solie moldoveană regelui Alexandru, subliniindu-se că Pocuţia a aparţinut Moldovei ’’din vechime’’.