Mircea cel Bătrân și bătălia de la Rovine

Sultanul otoman Baiazid I (cunoscut drept Fulgerul), fiul lui Murad I, cel care și-a pierdut viața în lupta de la Kosovopolje în 1389, organizeaza o expediție militară împotriva Țării Românești, cu scopul de a îl pedepsi pe Mircea pentru politicile sale ce vizau protejarea intereselor statelor creștine din zona Dunării. Expediția are loc în anul 1394 (după alte surse în 1395) și culminează cu vestita bătălie de la Rovine (desfășurată pe 10 octombrie 1394 sau, după alte surse, pe 17 mai 1395).

Contextul expediției otomane este unul complex și este justificat, din perspectiva sultanului, de acțiunile militare întreprinse de Mircea în perioada 1389-1394, în cursul cărora acesta ocupă teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, ce apare în titulatura sa drept Podunavia, iar mai apoi Dobrogea. De asemenea, voievodul valah va anihila garnizoana de achingii aflati în slujba sultanului și cantonați la Karânovasâ, localizată în Bulgaria. Toate acestea se petrec pe fondul unei revolte în interiorul Imperiului Otoman, declanșată de unii principi anatolieni, cu care Mircea va încerca să încheie alianțe împotriva sultanului. Revolta acestora va fi înăbușită de Baiazid care, asigurându-și liniștea în interior, îți va concentra apoi eforturile pentru a îl pedepsi pe Mircea pentru inițiativele sale militare și diplomatice.

Din perspectiva lui Mircea, acțiunile sale sunt justificate, el acționând ca urmare a campaniei de cuceriri demarată de turci în Balcani, Țaratul de Vidin fiind anihilat de sultan în anul 1391, iar țarul Șișman fiind înfrânt și pierzând multe cetăți, printre care Nicopole. Sigismund al Ungariei, aliat cu Șișman, încearcă să-i alunge pe turci din Balcani, însă pierde lupta, iar otomanii cuceresc Târnovo, devastează orașul, iar țaratul bulgar este transformat în pașalâc turcesc (provincie otmana, parte integrantă a imperiului). Alianța dintre Sigismund și Șișman fiind anihilată, Ungaria mai are ca singură speranță de ajutor și scut împotriva expansiunii otomane doar Țara Românească, astfel că liderii celor două state vor semna, la 7 martie 1395, la Brașov, un tratat de cooperare militară antiotomană.

Campania de pedepsire inițiată de sultan împotriva Țării Românești, așa cum am precizat mai sus, va culmina cu bătălia de la Rovine, unde oștile otomane și ale Țării Românești se vor înfrunta în mod direct, luptă care va reprezenta apogeul unor înfruntări anterioare la scară mai mică din cursul campaniei otomane, în cursul cărora oștenii lui Mircea au hărțuit permanent trupele turcești. Cel  mai probabil, intrarea trupelor turcești pe teritoriul valah s-a făcut dinspre Banat și Valea Cernei, acestea fiind însoțite și de ostași sârbi, mai degrabă forțați să lupte împotriva lui Mircea. Unul dintre liderii sârbi se pare că a fost chiar Marko Kraljevic, văr după mamă cu însuși Mircea, care ar fi fost ucis de acesta din urmă, potrivit unor legende, ca pedeapsă pentru că a luptat alături de turci. În cursul hărțuilor inițiale, românii vor repurta câteva victorii în regiunea Timocului, tradiția sârbă păstrând și azi poveștile acelor vremuri, care vorbesc despre victoriile lui Mircea, marcate prin ridicarea unor mănăstiri, precum cea de la Miloșevo (în Serbia de azi). Zona Timocului care aparținuse principilor bulgari, foștii aliați ai lui Mircea, era acum sub suzernitate otomană, aceștia nemaiputând să sprijine efortul militar al românilor.

Locația exactă a luptei de la Rovine este una încă disputată de istorici, informațiile din diverse surse contemporane bătăliei ori imediat ulterioare fiind, deseori, contradictorii. Astfel, unele cronici turcești amintesc ca loc undeva pe cursul Argeșului, în timp ce alte surse vorbesc despre cursul Dunării. Două cronici, una sărbească și una raguzană, reletează că bătălia a avut loc undeva în zona orașului Craiova de astăzi teorie susținută și de o cronică românească din secolul al XVII-lea. Un alt loc propus este reprezentat de locurile mlăștinoase de la Făcai, Balta-Verde, Podari, Popoveni, de lângă ruinele castrului roman Pelendava.

Așa cum am precizat mai sus, nu doar locul bătăliei este unul disputat de către cornici și istorici, ci și data la care aceasta a avut loc. Cronicile sârbești, de pildă, citate în secolul al XIX-lea de istorici precum Pavel Jozef Šafárik, susțin că bătălia a avut loc pe data de 10 octombrie 1394. Pe de altă parte, B.P. Hașdeu, analizând unele documente turcești și bizantine, primele dintre ele amintind de moartea unor vasali ai sultanului în lupta de la Rovine, precum Constantin Dragas, decedat la 17 mai 1395, concluzionează că aceasta este, în realitate, data corectă la care bătălia avut loc. O a treia teorie, suținută de istorici precum Papacostea, afirmă că, de fapt, în locul numit Rovine ar fi avut loc două bătălii, în două momente diferite, așadar ambele date ar fi corecte.

Laonic Chalcohondil relatează că, anterior luptei, Mircea a dispus evacuarea populației valahe civile către munți, după care a așteptat ca turcii să-și maseze forțele într-o singură tabără militară unitară, cu scopul de a-i atrage într-o zonă mlăștinoasă, acolo unde numărul trupelor otomane nu ar mai fi putut reprezenta un factor decident în soarta luptei.

Raportul forțelor oponente la Rovine era unul net în favoarea otomanilor, care dispuneau de 40.000-50.000 de ostași, în timp ce voievodul valah se afla în fruntea unei armate formate din aproximativ 10.000-12.000 de oameni. Cronicile relatează că sultanul Baiazid, încrezător în superioritatea numerică a armatei sale, a orodonat un atac frontal, în direcția zonei mlăștinoase, care, anterior și pe ascuns, fusese înconjurată de trupele lui Mircea. Prinși în noroi și în vegetația deasă, așadar cu mobilitate foarte scăzută, turcii au fost atacați de ostașii valahi, buni cunoscători ai locurilor și ai căilor de acces formate din pământ solid din zona mlaștinilor.

Avangarda otomană este practic decimată de trupele lui Mircea, iar o cronică bulgară descrie că „..și lănci nenumărate s-au frânt, iar cerul nu se mai vedea de desimea săgeților”, informație din care putem trage concluzia că primele rânduri otomane au fost scoase din luptă în special prin aportul arcașilor și sulițașilor români. Atacul inițial al turcilor, declanșat în jurul amiezii, se va prelungi către seară, în acest interval de timp sultanul pierzând aproape un sfert din armată. O cronică bulgaro-bizantină mai relateacă că sultanul s-a înspăimântat văzând apa râului din apropiere însângerată de la cadavrele soldaâilor săi răpuși de români.

La lăsarea nopții, Baiazid ordona amenajarea taberei și întărirea acesteia cu palisade din lemn, după care ordonă cavaleriei sale să atace trupele române din spate, însă Mircea află la timp și planul turcilor este dejucat, cavaleria sa ieșind în întâmpinarea turcilor și împrăștiindu-i pe aceștia. După acest moment, românii preiau inițiativa și atacă cu toate forțele tabară turcilor, care sunt, acum, blocați de propriile palisade, precum și de cercul format din oștenii valahi, care incendiază tabăra cu săgeți aprinse. Toate încercările otomanilor de a sparge încercuirea eșuează și abia spre dimineață Baiazid reușește, cu doar un mic corp de oaste rămas, să părăsească tabăra.

Din păcate, Mircea nu poate porni în urmărirea turcilor și nu poate fructifica victoria obținută, deoarece primește vestea că Vlad Uzurpatorul, în lipsa voievodului, și-a însușit tronul Țării Românești cu ajutorul unor boieri trădători. Baiazid își regrupează forțele rămase în zona Dunării, recrutează noi unități din teritoriile de la sud de fluviu și revine în Țara Românească. Mircea se află, astfel, într-o situație primejdioasă fiind amenințat de la nord de uzurpatorul Vlad și de la sud de noua armată otomană, în timp ce propria armată a fost împuținată în urma lăsării la vatră a unui număr însemnat de oșteni. Ca urmare a acestui context, Mircea preferă să se retragă peste munți, în Transilvania, de unde va reveni în decembrie 1396, când îl alungă de pe tron pe Vlad cu ajutorul voievodului Stibor al Transilvaniei și reia campania antiotomană.