Olăritul și ceramica la geto-daci

Un meșteșug în care strămoșii noştri s-au dovedit foarte pricepuți, fiind moștenitorii unor tradiții milenare confirmate pe teritoriul României de astăzi, cu rădăcini în culturile primordiale ale Europei, precum Cucuteni, Gumelnița sau Hamangia, este cel al olăritului. În perioada cuprinsă între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr., acest meșteșug ajunge la o dezvoltare deosebită, iar obiectele specifice ceramicii geto-dacice, precum ceașca, vasul-borcan, cana cu toartă și fructiera au deja forme conturate definitiv.

Cercetările arheologilor au relevat că în mai toate așezările importante se producea ceramică de caracter comun. Cuptoare de olărie au fost găsite și cercetate în locuri precum Poiana-Tecuci, Bâtca-Doamnei și Cățelul-Nou. Folosirea unora dintre ele de meșterii autohtoni este confirmată și după invazia romană din 105 – 106 d.Hr., mai ales în cazul așezărilor carpilor din Moldova.

Existența roții olarului este atestată în Dacia, unii experți, precum D. Berciu, susținând că ea era folosită în acest spațiu încă din jurul secolului al V-lea î.Hr., moment în care are loc trecerea de la ceramica de tradiție hallstattiană, lucrată manual, la cea de caracter Latene, realizată la roată. Totuşi, trebuie precizat că dovezi ale utilizării roţii olarului în anumite zone ale spaţiului geografic aparţinând României de astăzi avem încă din neolitic, din perioda culturii Cucuteni. Pe marginea acestui subiect, E. Condurachi apreciază că în secolul al IV-lea î.Hr. pe teritoriul Daciei coexistau obiecte lucrate manual și obiecte lucrate la roată, unele chiar în același loc, după cum au relevat cercetările de la Zimnicea.

În ce privește tehnica de realizare a obiectelor ceramice, multe descoperiri au confirmat interesul manifestat de meșterii geto-daci pentru obținerea unei ceramici destinate și gusturilor mai rafinate, prin utilizarea lustruitoarelor din argilă, cu rol în a conferi luciu vaselor.

Atelier de olărit din vremea dacilor (reconstituire)

De altfel, putem vorbi de existența a două tipuri de ceramică, cea comună și cea fină. Obiectele aparținând primei categorii erau lucrate manual, având ca degresant nisipul sau cioburile pisate, iar arderea lor nu era omogenă pe toată suprafața. În cazul obiectelor ceramice fine, lutul era ales cu grijă și spălat eficient, astfel încât să fie înlăturate toate firele de nisip. Din pasta obținută era modelat vasul, după care era scufundat într-o baie de argilă subțiată pentru a se obține o pojghiță subțire ce acoperea vasul micșorându-i permeabilitatea, după cum arată Rodica Tanțău. După uscare, vasul primea luciu cu ajutorul lustruitoarelor, proces urmat de arderea propriu-zisă la temperaturi care puteau ajunge la 500 de grade. Colorarea vaselor era realizată prin ardere oxidantă sau reductivă. Prin prima tehnică se obținea culoarea roșie, cărămizie, iar în urma aplicării celei de-a doua metode se obțineau vasele colorate în negru sau cenușiu.

De asemenea, practica ștampilării vaselor de către meșterii care le realizau este confirmată prin prezența unor așa-numite „mărci de olar”. De pildă, în cazul chiupului descoperit la Meleia se poate observa prezența, pe buza obiectului, a unei ștampile care reprezintă două unghiuri obtuze, așezate vârf la vârf, înscrise într-un dreptunghi. Tot drept ștampile sau „mărci de olar” pot fi interpretate și crucile sau literele grecești prezente pe fundul unor vase sau pe butonii unor capace ale acestora. Unele ștampile par a fi chiar cuvinte dacice, redate cu litere grecești, așa cum este cazul unei amfore găsite la Cetățeni. Bine-cunoscut este și vasul găsit la Grădiștea Muncelului, obiect care are aplicate de patru ori câte două ștampile cu litere în relief, ce pot fi citite „Decebalus per Scorilo”.

În ce privește decorațiunile vaselor, comune erau brâiele în relief, simple sau asortate, în relief cu alveole sau în relief în formă de șnur, obținute prin utilizarea unui instrument ascuțit, din lemn sau metal. Ornamentele incizate erau realizate prin utilizarea unui vârf ascuțit sau dințat în formă de pieptene. Astfel erau obținute motive precum „brădulețul”, romburile, liniile incizate și benzile simple sau duble.

Meșterii olari cunoșteau și tehnici de pictare a vaselor. Cel mai des practicat procedeu era cel al schițării pe ceramica alb-gălbuie a unui decor, cu ajutorul unui vârf ascuțit, decor care apoi era pictat în culoarea dorită. Cele mai întâlnite culori utilizate în ceramica pictată geto-dacică erau roșul, brunul, galbenul și negrul. Suprafețele pictate se împărțeau în fragmente înconjurate cu chenare, obținându-se astfel un cadru care era decorat cu linii, romburi sau arcuri, de multe ori figurile geometrice fiind umplute cu puncte. Dintre motivele zoomorfe sau vegetale prezente pe unele vase putem aminti păsări, frunze sau flori.

Vas dacic pictat (detaliu)

Ceramica geto-dacică, ce are particularități distincte specifice culturii nord-dunărene, relevă și unele elemente născute în urma interacțiunii cu lumea greacă sau celtică. De pildă, prezența rozetei pe unele vase este confirmată atât pe anumite recipiente ale ceramicii geto-dace, cât și pe unele obiecte celtice. La fel, meșterii geto-daci dovedeau pricepere în producerea unor vase aparținând altor culturi precum cupele deliene, tiparele unor astfel de obiecte fiind găsite la Piscul Crăsani, Poiana și Popești, sau amfore grecești, după cum relevă descoperirile de la Zimnicea, Giurgiu, Căscioarele sau Popești. Însă, chiar și în aceste cazuri, amprenta viziunii meșterului geto-dac este clar reliefată prin utilizarea unor elemente de natură locală suprapuse peste sau în combinație cu elementele grecești, precum cârlionții realizați pe unele cupe, ce par a imita părul sau lâna oilor, după părerea unor cercetători.

Din punct de vedere al caracterului funcţional al vaselor ceramice realizate de geto-daci, putem încadra obiectele în vase pentru păstrarea proviziilor (chiupul, pithos-ul, krater-ul şi amfora), pentru pregătitul hranei (borcanul), destinate consumului acesteia (fructiera, castronul, strachina), folosite pentru consumul lichidelor (bolul, ulciorul, cana, vasul cu tub, krantharos-ul), obiecte pentru acoperit vasele (capace), folosite pentru ilumint (sfeşnicul şi ceaşca-opaiţ), pentru strecurat sau uz în metalurgie (creuzetul). De asemenea, ceramica geto-dacilor conţine şi o serie de obiecte miniaturale, care reproduc forma unora mai mari, folosite cu scop ritualic sau în jocurile copiilor.

Continuitatea și caracterul autohton al ceramicii geto-dace este argumentat printr-o serie de concluzii ale arheologilor. De pildă, formele vaselor din perioada clasică a culturii geto-dace își au originea în vasele autohtone din epocile anterioare, așa cum, printre altele, este şi cazul vasului cu picior de tip fructieră, născut în mediul hallstattian local. Autohtonismul și continuitatea pot fi confirmate și când vorbim de ceașca dacică, obiect derivat din ceașca hallstattiană locală, a cărei evoluție începe în jurul secolului al VI-lea î.Hr. De asemenea, analizând ornamentele vaselor, precum butonii, cercetătorii sunt de părere că aceștia au la bază proeminențe ceramice hallstattiene. La fel, practica lustruirii se pare că își are originea în perioada Hallstatt. Mai mult, aria vastă de răspândire a unor tipuri de obiecte specifice, cu ornamente caracteristice, dovedește unitatea, omogenitatea, ceramicii geto-dacice pe tot cuprinsul teritoriului pe care aceștia îl ocupau.