Putna, legenda continuă prin pulberea anilor

Românii îi atribuie lui Ştefan cel Mare tot ce este bun, frumos, măreţ şi eroic: “Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, orice bunătate, orice aşezământ ale căruia rămăşiţe mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte…”, spune Nicolae Iorga.
Despre figura lui şi despre uimitoarele sale fapte, istoricul Alexandru Xenopol spunea în 1871, la memorabila serbare de la Putna, că acestea sunt păstrate „mai bine decât în cărţile ce pomenesc de ele, în cel mai mândru din izvoarele amintirii, în sufletul poporului însuşi, învălite în comoară de nesfârşită poezie”. Aici se află, într-adevăr, cel mai mândru şi cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici a rămas el veşnic viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire.

Povestea a ceva ce a fost si este

Potrivit unei vechi tradiţii folclorice, după fiecare bătălie Ştefan cel Mare ar fi înălţat câte o biserică. De aceea, credea Ion Neculce, „câte războaie au bătut, atâte mănăstiri cu biserici au făcut”. Aserţiunea, fireşte, nu se confirmă, deoarece în primii nouă ani de domnie, Ştefan cel Mare a purtat mai multe războaie, dar nu a ridicat decât o singură biserică, şi aceea insuficient atestată, la Probota, iar de la fundarea Mănăstirii Putna şi până la înălţarea sigură a următorului edificiu bisericesc, respectiv, între anii 1466 – 1487, s-au mai scurs încă doua decenii, răstimp în care, de asemenea, nu a construit decât o singură biserică, la Rîmnicul Sărat, deşi în acest interval s-au desfăşurat cele mai multe şi mai înfricoşătoare dintre bătăliile sale.

Potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului aşezământ putnean, acestea ar fi fost instrumentele de proiectare a edificiului, „compasul” şi „rigla” cu ajutorul cărora s-au trasat coordonatele sale. Ion Neculce, care a consemnat legenda în O samă de cuvinte, relatează astfel întîmplările: „Ştefan-vodă cel Bun, cînd s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras ca arcul dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Şi este mult locu de unde au tras pană în mănăstire. Pus-au şi pe trii boiernaşi de au tras, pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cădzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fi cădzut săgeata într-un deluşel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Şi este sămnu un stâlp de piatră. Şi dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să ştie, numai oamenii aste povestescu. Fost-au şi bisericuţă de lemnu întru acel deluşel şi s-au răsipit, fiind de lemnu. Şi aşe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară, şi acoperită cu plumbu…”.

Se păstrează până-n zilele noastre, la Putna, un fragment din trunchiul unui paltin, în care, după tradiţie, s-ar fi înfipt săgeata lui Ştefan cel Mare când a tras cu arcul din vârful muntelui, dar despre acest amănunt nu se pomeneşte nimic în legenda lui Neculce.

Arhitectura iniţială şi caracteristici unice

Dintr-o ştire foarte laconică înserată în Letopiseţul Putna II, se putea trage totuşi concluzia că edificiul iniţial, construit de Ştefan cel Mare, dispunea de aceleaşi spaţii interioare ca şi biserica actuală, adică cea reclădită din temelii de Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan şi Eustratie Dabija între anii 1653 – 1662 şi restaurată apoi, succesiv, cu unele modificări, de Iacov Putneanul, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de Romstorfer, în primii ani ai secolului nostru şi de Direcţia monumentelor istorice, în ultimele două decenii. Ne referim la ştirea în care se spune că Bogdan al III-lea „a răposat în anul 7025 (=1517), aprilie 22 – şi a fost îngropat în Mănăstirea Putna, în pronaosul cel mare, în partea dreaptă”.

Din alte surse aflăm că acoperişul primei biserici de la Putna era învelit cu tablă de plumb şi că, pe lângă decoraţiile exterioare, alcătuite din discuri policrome de ceramică smălţuită, edificiul era împodobit şi cu picturi atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară.

Se păstrează intacte din secolul al XV-lea porţiunea de zid cuprinsă între actuala clopotniţă şi fundaţia vechiului zid de pe latura nordică a incintei, precum şi faimosul turn al tezaurului, construit, potrivit pisaniei sale, în 1481, pe latura vestică, odată cu zidurile perimetrale. Fortificaţie tipică pentru epoca lui Ştefan cel Mare, acesta din urmă străjuieşte de cinci veacuri mănăstirea, fiind martorul statornic al tuturor evenimentelor care s-au produs aici în decursul impunătoarei sale existenţe, înalt de 18 m până la streaşină, turnul tezaurului este construit în stil gotic, alcătuindu-se dintr-un parter cu plan pătrat şi din trei etaje octogonale. Fiecare latură exterioară măsoară, la bază, peste 9 m lungime, iar grosimea zidului este mai mare de doi metri, fiind întărit şi de 4 contraforturi puternice. Parterul cuprinde o cameră izolată, de formă pătrată, cu tavanul boltit într-o semicalotă de cărămidă, legată cu mortar, încăperea are latura de 4,80 m şi înălţimea de aproape 6 m, iar în colţul de sud-est dispune de o boltă, care înaintează spre est, în grosimea peretelui. De la primul etaj în sus, accesul este asigurat prin intermediul unei scări spiralice, construită din piatră, al cărei lăcaş este adosat peretelui estic al turnului, având o formă cilindrică la interior şi paralelipipedică la exterior.

Ajungând la primul etaj, pătrunderea în lăcaşul scării spiralice se face printr-o uşă relativ scundă şi îngusta (1,60 m X 0,65 m), construită din lemn de stejar şi întărită cu legături de fier. Cadrul uşii este cioplit în piatră şi se finalizează la partea superioară într-un arc întrerupt de o decroşare dreptunghiulară.
Ultimul etaj nu se prezintă ca o încăpere propriu-zisă, ci ca o terasă de strajă, dar tot cu plan octogonal. Zidurile acesteia au înălţimea de peste 2 metri, sunt prevăzute cu câte două metereze pe fiecare latură şi cu un drum de strajă continuu, lat de l metru şi înalt de 55 de centimetri, construit din blocuri de piatră.

Pe latura de sud se aflau casa domnească, sediul egumeniei şi pivniţele mănăstirii. Temeliile lor datează sigur din vremea lui Ştefan cel Mare şi au fost construite din piatră şi mortar.
Întreaga incintă era înconjurată cu un şanţ de apărare, alimentat de apa mai multor izvoare care se aflau în panta dinspre nordul mănăstirii, iar preaplinul acestora – după cum rezultă din tablou – îşi avea asigurată scurgerea, printr-un canal sinuos, în albia pârâului Putna.